Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

O judecata neatenta (II)

Mirat că demascarea Securitatii s-a pornit abia acum, în anii domniei lui Traian Basescu (atât cât s-a pornit si fara sa avem vreo garantie că nu-i si asta vreo alta farsa), Liviu Cangeopol se întreba recent "De ce sub Emil Constantinescu, purul, curatul, democratul nostru presedinte, nu s-a facut nimic din toate acestea? De ce a trebuit sa vina un fost membru al nomenklaturii, un fost colaborator al Securitatii, un fost corifeu al FSN ca s-o faca? Abia când vom vedea dosarul de securist fervent al d-lui Constantinescu vom întelege mai bine ce s-a întâmplat în România acestor ani. E frumos că Doina Cornea l-a demascat pe agentul Eugen Uricariu, dar de ce nu spune nimic despre cel pe care l-a omenit cu eticheta de <primul presedinte democrat al românilor>"?

Evident că întrebarile lui Liviu Cangeopol sunt retorice. Dar câti dintre compatriotii lui Liviu Cangeopol, vorbesc de milioanele de români cu drept de vot, înteleg ce întelege el? Sau, ca sa revin la ce scriam în urma cu doua saptamâni, câti dintre români au înteles uriasa manipulare din zilele mineriadei din iunie 1990? Mai mult, câti dintre intelectualii care au înteles foarte bine toate acestea au iesit sa vorbeasca oamenilor despre raul imens pe care îl traiau neconstienti? Despre faptul că Ion Iliescu si Sistemul sau îsi asigurau sustinerea din partea a milioane de români (ori evitau o contestare pe care o meritau cu prisosinta), prin diversiuni si manipularea cea mai odioasa? Ca sa ma refer numai la mineriadele din 1990, mi se pare daca nu foarte reprezentativ macar avînd o oarecare semnificatie ceea ce s-a întâmplat în cazul volumului de "dialoguri" ale lui Vladimir Tismaneanu cu Ion Iliescu ("Marele soc din finalul unui secol scurt"). Un intelectual de prima marime, un istoric profesionist, a ales sa asiste aproape impasibil cum marele responsabil pentru cele întâmplate mistifica înca o data, insolent, adevarul (ajutat cu o ilustratie fotografic-documentara manipulînd si ea). Scriind despre cartea celor doi, istoricul Serban Papacostea observa pe buna dreptate, într-un articol din revista 22 ("Marele soc" al mistificarii), că "unul dintre viciile fundamentale ale cartii este chiar deformarea deliberata a adevarului în cazul mineriadelor din 1990 si 1991". Ceea ce, conchidea istoricul, "E suficient pentru a întelege spiritul în care s-a desfasurat dialogul dintre omul politic care înca se mai afla la conducerea tarii si politologul venit de peste Ocean pentru a-i culege amintirile si reflectiile".

Cum poate un intelectual sa impute omului de rând, asa cum am vazut, "iresponsabilitatea", incultura si lipsa spiritului civic ori "extremismul" - iar prin asta, în ultima instanta, mare parte a raului din toti acesti ani - când pentru orice intelectual este limpede ca lumina zilei (sau, în orice caz, ar trebui sa fie!) că "democratia" de dupa 1989 a fost orice altceva numai democratie nu? Vorbeam de raul imens pe care Televiziunea publica l-a facut dezinformînd si manipulînd constiintele oamenilor. Dar respectiva Televiziune nu a fost câtusi de putin singura care a facut asa ceva. Televiziunile private - practic toate, si mai ales în primii ani de dupa ce au aparut - au facut si ele parte din arsenalul cu ajutorul caruia Sistemul comunisto-securist s-a înstapânit peste România „post-comunista”. Iar asta în special din momentul în care devenise tot mai evident că Televiziunea publica se compromisese într-o masura care o facea tot mai ineficace. Am mai spus-o si altadata, nimeni nu trebuie sa se îndoiasca prea tare că patronii presei private - Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, fratii Paunescu, Adrian Sârbu ori Sorin Ovidiu Vântu - au fost si sunt altceva decât niste oameni foarte strâns legati, prin trecut si interese, de Sistemul comunisto-securist.

"Institutele de sondare a opiniei publice" (începînd cu vestitul IRSOP) au fost cel de-al doilea instrument prin care Sistemul a manipulat constiinta si optiunile politice ale oamenilor. Istoria lor e practic identica cu cea a televiziunilor. Atunci când IRSOP-ul (de stat) s-a compromis iremediabil, au fost înfiintate institute "private" - IMAS, CURS, Metro Media Transilvania. Numai că si acestea s-au aflat strict sub controlul oamenilor Sistemului. Dupa ce mai multi ani la rând au facut servicii foarte importante Sistemului - la conducerea IMAS, respectiv a MMT – Alin Teodorescu si Vasile Dâncu au devenit înalti demnitari PSD. Tot o recompensa pentru serviciile facute a fost, ca sa dau numai acest exemplu, scutirea IMAS de plata unor mari datorii la bugetul de stat. În vara lui 2005 scriam despre aceste lucruri si despre faptul că "În urma cu mai bine de doi ani, s-a aflat că doi dintre cei mai cunoscuti sociologi, foarte implicati în realizarea de sondaje de opinie publica, au fost informatori ai Securitatii: Dorel Abraham si Dumitru Sandu (primul, fost director general al CURS iar al doilea a lucrat la CURS si a colaborat cu MMT). Suspiciuni privind colaborarea cu regimul Ceausescu există însă si în cazul fostului director general al IMAS, Alin Teodorescu". Ceea ce am scris în urma cu mai bine de un an ramâne perfect valabil, doar ca între timp, de câteva saptamâni, suspiciunile privindu-l pe Alin Teodorescu nu mai sunt suspiciuni ci certitudini definitive - fostul sef al IMAS a fost informator al Securitatii. Si totusi, aproape niciodata n-am auzit pe cineva vorbind despre aceste lucruri. De parca nici n-ar fi existat ori ar fi o nimica toata.

Indiscutabil că mâhnirea intelectualilor de la GDS si Alianta Civica fata de cele întâmplate la alegerile din 2000 (m-am referit la unele din ele în urma cu doua saptamâni) sunt complet justificate. Dar, pentru Dumnezeu, cum poti sa învinuiesti alegatorii, în termenii în care am vazut, pentru situatia politica din tara? Evident ca nu sunt atât de nerezonabil încât sa nu vad ca si la acest nivel sunt probleme. Exemplul pe care-l am de fiecare data e legat tot de manipularea uriasa din zilele mineriadei din iunie 1990, care a reusit sa acrediteze ideea unui pericol foarte mare pentru tara - si pentru cei ce-si asumau, nu-i asa, raspunderea "salvarii nationale". În aceste conditii, dar si în altele de care nu mai am cum sa amintesc aici, cum ar fi putut oamenii simpli sa nu voteze la alegerile care au urmat cu Ion Iliescu si ceilalti "salvatori ai tarii lor"? Si totusi, câti dintre acesti oameni, au facut efortul - minim - sa înteleaga că Ion Iliescu si camarazii sai nu facusera decât sa-i manipuleze în mod criminal? Vorbesc nu de zilele acelei farse sinistre, în care diversiunea era perfecta, ci de anii în care începusera sa mai ajunga si la ei informatii din care rezulta că în realitate Iliescu si Televiziunea lui mintisera ticalos atunci când, vrînd sa zdrobeasca cu hoardele de mineri Piata Universitatii, au inspaimântat o tara întreaga cu "armele si drogurile gasite în Piata", cu "masinile de bani de la taranisti", cu "bandele de legionari atacînd institutiile statului si Televiziunea" etc etc etc"? Or, din momentul în care au avut dovada - sau macar un numar de semne - ca fusesera mintiti si manipulati, si înca în niste împrejurari atât de grave, e destul de greu sa mai justifici votul pe care ei l-au dat la alegerile care au urmat lui Ion Iliescu si alor lui. Chiar daca, si asta e adevarat, în numar tot mai mic de la un scrutin la altul. Evident că îmi pare si mie rau că sub comunism românii s-au purtat cum s-au purtat (fara sa uit, însa, nici cum au facut-o intelectualii însisi). Evident că si pe mine ma revolta că numarul amatorilor de manele ori al fanilor lui Becali îl întrece de, poate, sute de ori pe al celor care citesc. Dar chiar si asa îmi e greu sa ajung la concluziile intelectualilor acuzatori. Cel putin atâta timp cât ei însisi sunt departe de a fi facut ceea ce pretutindeni si dintotdeauna intelectualii au facut si fac pentru popoarele lor. Atâta timp cât dupa 1989, dar si înainte, multi intelectuali români au abdicat de la misiunea lor în primul rând pentru confortul propriu.

În sfârsit, în ultima parte a acestui text voi mai propune câteva idei vrînd sa ajute sa raspunda la întrebarea daca dupa 1989 românii chiar si-au meritat conducatorii pe care i-au avut.

PS Eugen Istodor, ziarist la Academia Catavencu si Cotidianul, în solda lui Ovidiu Vântu, a avut recent acest dialog cu Norman Manea:
"- De ce disidentii ca Paul Goma înnebunesc treptat, cu cât sunt ei uitati?
- Este o întrebare pe care ar fi bine s-o adresati, mai întâi, celui sau celor în cauza."
Nemernicia celor doi e atât de evidenta încât nu are nevoie de comentarii. Merita doar consemnata, pentru cazul ca vreodata cineva va vrea sa scrie o istorie a acestor mizerii. (New York Magazin, 6 septembrie 2006)


O judecata neatenta (II), articol publicat in anul 2006