Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

O judecata neatenta (III)

Spuneam saptamâna trecuta că, în principiu, înteleg nemultumirea cu care intelectualii Aliantei Civice si GDS, dar nu numai ei, au comentat cele întâmplate la alegerile generale din toamna lui 2000, mai ales la alegerile prezidentiale, avîndu-i ca finalisti pe Ion Iliescu si Vadim Tudor. În neregula mi s-au parut a fi acuzatiile aspre aduse alegatorilor pentru situatia în care s-a ajuns atunci; cum am mai spus, s-a vorbit de "extremismul", de "iresponsabilitatea" si lipsa de cultura si de spirit civic a alegatorilor. Aici cred că merită amintit că aceste incriminari fusesera precedate de altele - înca si mai neînduratoare - formulate de un alt membru important al GDS, Horia Roman Patapievici. "Cred cu convingere", scria negru pe alb autorul "Politicelor", "ca garantia progresului în România este votul censitar. România va evolua numai în masura în care poporul, <misera plebs>, nu va avea acces direct la decizie".

Care va sa zica, incapabil sa-si exercite drepturile pe care le are, poporul trebuie pus sub interdictie. Severa judecata... Dar, oare, sa fie ea si dreapta? Cu alte cuvinte, sa fie adevarat că de finala prezidentiala din urma cu sase ani, dar si de altele asemenea, de vina e (numai) "misera plebs"? Eu unul am îndoieli serioase. Si iata de ce, în câteva cuvinte. Din 22 decembrie 1989 si pâna astazi România a fost controlata coplesitor de un Sistem mafiot comunisto-securist, reprezentat la vârf mai ales de cei care dupa caderea lui Ceausescu s-au organizat "politic" în FSN. Sub control au fost practic toate componentele societatii - politica, economia, sistemul bancar, presa (de stat si cea mai mare parte a celei private), institutiile publice (serviciile de informatii, politia, armata etc), justitia, institutiile publice si private formînd si influentînd optiuni politice si electorale etc etc. Din 22 decembrie 1989 si pâna azi, controlul exercitat de Sistem a însemnat inclusiv o manipulare masiva a optiunilor politice si electorale ale unei mari parti a electoratului, cea lipsita de mijloace de informare alternative la cele controlate de Sistem. Arsenalul manipularii a inclus resurse si tehnici redutabile. Am vorbit mai ales de cele întâmplate în zilele revolutiei si mineriadei din iunie 1990, însa diversiunile si manipularea au fost permanente în toti cei saisprezece ani de dupa revolutie si utilizînd o infinitate de metode - de la simularea de amenintari la siguranta si stabilitatea statului la mituirea alegatorilor vulnerabili din cauza saraciei si lipsei de informatie, de la manipularea subliminala prin televiziuni la falsificarea rezultatelor votarii etc etc. La câteva dintre metodele respective m-am referit anterior, în timp ce altele nu mai au nevoie de vreun comentariu. Singurul lucru de care as mai aminti aici sunt diversiunile vrînd sa acrediteze pericolul "pierderii Ardealului", o manipulare care în primii ani de dupa revolutie a adus beneficii uriase Sistemului comunisto-securist, fapt de care observ că absolut toata lumea a uitat. Cât priveste falsificarea alegerilor as da numai exemplul ultimelor alegeri generale, în care partide politice importante dar si societatea civila au adus dovezi incontestabile - ramase însa, cum stim, fara nici o urmare. La fel, referendumul de revizuire a Constitutiei, din octombrie 2003, când, de asemenea s-a dovedit, Ministerul Administratiei si Internelor a aruncat pe piata nu mai putin de 1.200.000 de alegatori în plus, cu scopul evident ca scrutinul sa fie validat iar rezultatul sau, cel dorit de Guvern.

Si totusi, daca ne uitam atent în urma vom vedea că intelectualii care-i judeca cu atâta asprime pe compatriotii lor au facut extrem de putin pentru ca toate acestea sa nu se întâmple - ori, daca s-au întâmplat, omul de rând sa afle si sa înteleaga ce s-a întâmplat. Intelectualii Aliantei Civice si GDS spun că electoratul a fost "extremist si iresponsabil" la alegerile din 2000, când Vadim Tudor a ajuns în finala cu Iliescu. Dar, întreb, respectivii intelectuali uita ce au facut ei însisi la acele alegeri? Daca uita, trebuie sa le amintim că în finala prezidentiala au ajuns Iliescu si Vadim pentru că, în faza precedenta a scrutinului, GDS i-a sustinut pe liberali si Stolojan iar AC pe taranisti si Mugur Isarescu, divizînd în acest fel, greu de înteles, un electorat care dupa 1989 a fost traditional unit. Apropo de asta, si ca sa ma mai citez o data, în vara lui 2000, atunci când raul înca se mai putea evita, scriam în Cotidianul: "În orice caz, pâna ne vom dumiri (daca ne vom mai dumiri vreodata) cum de a reusit FSN-DSS-Isarescu-Stolojan un dezastru atât de total în tabara lui Corneliu Coposu, intelectualii nostri ar trebui barem sa bage de seama că în toata nebunia asta risca sa intre asa cum sunt, niste oameni normali, intelectuali onorabili de dreapta, si sa iasa cu mintile rasucite si de stânga. Cu împielitatii astia nu te joci..." Si iata că am avut dreptate. Dar, revenind, aici nu e vorba daca eu am avut sau nu dreptate în ce am scris acum sase ani, ci daca intelectualii justitiari au dreptate în acuzele pe care le fac. Si cum ar putea sa aiba dreptate când e dovedit că ei însisi au avut o contributie deloc neglijabila la cele întâmplate atunci?

A
legatorii au fost pusi la zid pentru că în toamna lui 2000 au votat cu Ion Iliescu, Vadim Tudor si partidele lor si nu cu taranistii si liberalii si candidatii lor. Dar, oare, lucrul acesta s-a întâmplat din cauza "iresponsabilitatii si extremismului" electoratului? Nu cumva prestatia la guvernare a lui Emil Constantinescu si CDR a compromis alternativa la cei care condusesera tara pâna în 1997? Îmi pare rau că trebuie sa vorbesc din nou în acesti termeni, însa în anii aceia, când atrageam atentia asupra acestui pericol, numai eu stiu ce am suportat din partea colegilor de la Alianta, dar si a unora dintre intelectualii GDS, în paginile revistei 22. Sau a d-nei Cornea, care numai tradator nu m-a facut pentru criticile pe care le aduceam când si când presedintelui Constantinescu. Când am fost dat afara de la Guvern mi s-a imputat că "nu sunt disciplinat", adica nu ma fac si eu că nu vad ceea ce toata lumea vedea, anume că oamenii nostri se purtau de multe ori la fel ca aceia carora le luasera locul, în numele unei "revolutii politice si morale". În aceste conditii, ma întreb, mai avem vreun motiv sa ne miram de cele întâmplate la alegerile din 2000 ori dupa aceea? Cu o asemenea mentalitate a intelectualilor democrati, mai avem vreun motiv sa ne miram de situatia în care s-a ajuns astazi, când coruptia si toata promiscuitatea din România au devenit o angoasa a lumii civilizate careia vrem sa ne alaturam?

Dupa o guvernare cu atâtea si atâtea probleme, cu care s-au solidarizat într-un mod nu doar contrar statutului pe care îl aveau dar si complet neinteligent, intelectualii democrati s-au mai si implicat - catastrofal, cum spun - în alegerile din toamna lui 2000. Si pentru ca nimeni sa nu mai înteleaga absolut nimic, în final aceiasi intelectuali aveau sa cheme la salvarea tarii prin votarea lui Ion Iliescu... Iar ca si cum toate astea n-ar fi fost de-ajuns, atunci când au fost criticati pentru ceea ce facusera, unii dintre ei (cei de la Alianta Civica) nu s-au sfiit sa sustina - cu o sofistica tradînd intentii de-a dreptul jenante - că s-a înteles gresit, si ca, de fapt, apelul lor fusese nu la votarea lui Ion Iliescu, ci unul... de principiu.

Ma uitam zilele trecute, în plina campanie de pretinsa demascare a Securitatii si ororilor ei, la Gabriel Liiceanu. Autorul "Apelului catre lichele" parea că vrea sa ne convinga că vestea colaborarii liberalei Mona Musca cu Securitatea l-a aruncat în pragul disperarii. Rar am vazut ceva mai artificial si mai necredibil. Sigur că, în principiu vorbind, pot sa înteleg indignarea unui intelectual dezamagit de un politician în care crezuse. Dar, ma întreb, de ce d-l Liiceanu nu s-a îndignat si pentru că timp de sase ani de zile bunii sai prieteni Plesu, Patapievici si Dinescu au facut (si ei) din CNSAS un instrument de continuare a conspirarii marilor crime comise de Securitate? De câte ori în sase ani a scris d-l Liiceanu despre acest lucru inacceptabil, că bunii sai prieteni nu au adus la lumina macar un singur general de Securitate si crimele lui? De ce nu s-a indignat deloc Gabriel Liiceanu când bunii sai prieteni Plesu si Dinescu ne-au anuntat senini, dupa ce se vazusera în CNSAS (va mai aduceti aminte cu ce lobby din partea lui Liiceanu si a GDS?) că dosarele lor de Securitate sunt... de negasit? Sau, poate fi înteleasa rational indignarea de astazi a d-lui Liiceanu în raport cu ceea ce a facut GDS-ul sau în 2000 chemînd la votarea lui Ion Iliescu? Am mai spus-o, în anii de dupa 1989 marele intelectual Gabriel Liiceanu a fost preocupat mai ales sa câstige bani, cât mai multi bani - si infinit mai putin de raul pe care Ion Iliescu si Sistemul sau nenorocit îl faceau României. (Pe consoarta domnului, mare moralista mare si ea în anii din urma, am auzit-o cu urechile mele spunînd la televizor că pe timpul lui Iliescu nu se stie ce ziar i-a refuzat un articol - singurul pe care l-a scris în contra fostului presedinte, dar, citez, "literalmente devastator" – purtînd un titlu cum altcumva decât el însuşi literalmente devastator, "Ce n-a învatat Ionel, nu putea sa învete Ion".) În chiar primele saptamâni de dupa decembrie 89, când în afara marilor profitori ai revolutiei toti românii erau interesati într-un mod dramatic si individual dezinteresat de destinul tarii lor, Gabriel Liiceanu [ajutat de bunul sau prieten Plesu si de camaradul gedesist si el Gabriel Andreescu] se grabea sa preia si sa "privatizeze" - dupa o reteta ce parea sa anunte înca de pe atunci marele jaf ce avea sa urmeze - cea mai mare editura de stat, Editura Politica. Apropo, observ că în istoricul oficial al Editurii Humanitas, de pe pagina proprie de Internet, sta consemnat orgolios ca Humanitas "Este cea dintâi editura privatizata din România post-totalitara", fara a aminti un singur cuvânt prin "privatizarea" a ce, si prin ce fel de "privatizare", au ajuns d-l Liiceanu si consoarta dumisale doi dintre marii îmbogatiti ai tranzitiei. Asadar, întreb, cu ce drept judeca astazi Gabriel Liiceanu?

Că am amintit de scandalul imens facut la Bucuresti pe marginea deconspirarii ca informatoare a Monei Musca - o doamna suava, agreabila si foarte populara, cultivata ca atare de televiziuni, ani de zile, cu o insistenta greu de înteles - stau si ma întreb daca tot ce s-a întâmplat (si cum s-a întâmplat) n-a fost pus si de data asta la punct în laboratoarele Securitatii. Si daca nu cumva s-a dorit, poate chiar cu acordul distinsei doamne, ca românilor sa li se spuna ca cu Securitatea au colaborat nu numai fosti detinuti politici, intelectuali importanti, clerici, membri ai Casei Regale, mari sportivi samd, asa cum li s-a spus deja foarte insistent pâna acum, dar si cei mai simpatici si credibili politicieni. Si că, în aceste conditii, ce rost ar mai avea sa ne mai intereseze daca generalii securisti au comis crime? Iar daca lucrurile stau cumva cum banuiesc, îmi îmaginez cam cât de tare trebuie sa fi fost pe placul domnilor securisti Gabriel Liiceanu si noul sau acces de moralitate si justitiarism (sper ca macar acesta întâmplator). Si mai e ceva. Între timp a fost dovedit informator al Securitatii si parintele Iustin Marchis, coleg la GDS al lui Gabriel Liiceanu. Autorul "Apelului catre lichele" s-a simtit dator sa scrie un text si pe tema asta - "Umbra parintelui Marchis la Cozia". Ce vreau sa spun e că daca cineva va vrea sa vada duplicitatea cea mai deplorabila a intelectualului român, nu are decât sa compare diatriba nemiloasa din urma cu trei saptamâni, "Talentata doamna Musca sau despre minciuna în extaz", cu cele scrise acum (dar si cu lipsa de reactie în cazul altor doi colegi gedesisti deconspirati si ei recent - Sorin Antohi si Alin Teodorescu). E o experienta care nu trebuie ratata.

Asadar, ca sa închei, cred ca aceia care atribuie electoratului o raspundere mai mare decât e cazul pentru cele întâmplate în politica dupa 1990 judeca în cazul cel mai fericit neatent si simplist; iar în cazul cel mai nefericit încercînd sa faca trecute cu vederea propriile responsabilitati.

PS Ioan T Morar continua sa se faca de râs. Dupa ce l-am dat cu nasul în propria-i murdarie, în cel de-al doilea drept la replica trimis redactiei el nu mai contesta că a scris articole preamarindu-l pe Ceausescu. De data asta contesta că a scris articolul din 18 martie 1981 zicînd ca: "Nu aveam cum sa scriu articolul invocat de Valerian Stan în 1981, deoarece eu am fost angajatul Vietii studentesti doar din anul 1987". Bineînteles ca omul minte din nou. Temîndu-ma sa nu-mi fi scapat mie ceva, m-am dus din nou la biblioteca. Si bineînteles ca în Viata studenteasca din data amintita, la pagina 9, am gasit articolul "Popularitatea si popularizarea cartii social-politice", în care, cum scrisesem anterior, autorul, nimeni altul decât Ioan T Morar, someaza "întregul corp didactic din învatamântul superior sa se ocupe de formarea politica" (comunista, desigur!) a studentilor. Pentru cazul că Morar va mai avea ceva de contestat, odata cu acest text am trimis redactiei si fotocopii ale ziarului si articolului cu pricina. Si totusi, asa ceva, atâta necuviinta, rar mai poti sa întâlnesti... [Pentru mai multe în legătură cu cele menţionate în acest post scriptum se pot vedea tot pe pagina de Publicistică 2006 "Încă un foc de paie?" şi "Biografii în cerneală simpatică" iar pe pagina de Documente/ Alte documente "Precizări la o controversă cu ziaristul Iona T Morar.] (New York Magazin, 13 septembrie 2006)


O judecata neatenta (III), articol publicat in anul 2006