Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

În Europa, pe usa din dos

Avem toate motivele sa-i credem pe cei care spun ca "dosariada" declansata în urma cu câteva saptamâni a fost "inspirata" de Bruxelles. Într-un interviu recent dat unei televiziuni de la Bucuresti, liderul Partidului Popular European Wilfried Martens vorbea despre necesitatea deconspirarii Securitatii în acesti termeni: "Umbra Securitatii planeaza înca asupra României si exista o singura metoda ca românii sa scape de ea: sa faca dosarele publice. Este o problema esentiala, cea a credibilitatii. Cred că exista multe argumente pentru ca România sa adere la UE. În functia politica, am sustinut mereu pozitia României ca partener egal, fiabil pentru UE, dar trebuie înlaturata aceasta îndoiala. Aceasta este esenta problemei, este una de credibilitate".

Desigur că lucrurile stau astfel, si că rezolvarea lor e cea sugerata de d-l Martens. Întrebarea care se pune este de ce oamenii politici europeni aduc în discutie atât de târziu aceasta problema foarte serioasa? Negocierile de aderare cu România au început în februarie 2000, asadar de aproape sapte ani. Si totusi, niciodata pâna acum Bruxellesul nu a vorbit despre aceste lucruri. Sigur că mai bine mai târziu decât niciodata, însa mie unuia mi se pare deja târziu, cam prea târziu ca sa se mai poata face ceea ce trebuia facut de mult. Pe de o parte e prea târziu tinînd cont că pâna la decizia finala, a primirii României în Uniunea Europeana, nu mai sunt decât câteva saptamâni. Chiar si presupunînd - ceea ce nu-i deloc usor - că politicienii si institutiile de care depinde rezolvarea problemei ar fi de maxima buna credinta si ar face tot ce ar putea, cine îsi imagineaza că în numai câteva saptamâni o asemenea problema mai poate fi rezolvata. Vorbesc de o rezolvare cât de cât serioasa, si nu de o balmajeala ca acelea la care politicienii si institutiile de la Bucuresti stim bine că se pricep de minune. Verificarile în arhive, cel mai adesea complicate si foarte migaloase, ar trebui urmate de o analiza si de decizii atente ale Colegiului CNSAS în fiecare caz în parte. Poate fi facut asa ceva, în sute sau poate chiar mii de cazuri, în numai câteva saptamâni?

Apoi e târziu pentru că, prin controlul atât de extins pe care l-a exercitat dupa 1989 la nivelul societatii românesti, oamenii Securitatii au facut deja un imens rau. Spun asta fara sa pledez, desigur, ca nici macar acum sa nu se faca ceea ce trebuia facut în urma cu mai bine de un deceniu si jumatate. Spun doar că, timp de sapte ani, printr-o atitudine pe care eu unul nu prea pot sa mi-o explic, Uniunea Europeana nu a facut practic nimic ca sa împiedice macar si în parte raul despre care vorbesc. Iar daca la asta mai adaugam si ce n-au facut responsabilii nord-atlantici în toti anii care au precedat aderarea României la NATO, avem o imagine aproape completa a unei atitudini la care cred că nici cei mai sceptici dintre noi nu se asteptau din partea Occidentului.

Daca România va adera la 1 ianuarie 2007 iar Bruxellesul nu va gasi modalitatile prin care sa oblige oamenii politici de la Bucuresti sa faca macar dupa aceasta data o parte din lucrurile pe care trebuia sa le faca demult, sunt toate sansele ca restantele importate de UE, consecintele lor, sa se adauge într-un mod deloc fericit problemelor pe care Uniunea si institutiile sale le are deja. Se poate ca liderii europeni sa conteze pe faptul că, daca vor începe sa traiasca un pic mai bine decât pâna acum, nemultumirea românilor fata de conducatorii lor va mai scadea. Si că, poate, peste un an sau doi vor mai uita de jaful pe care acestia l-au practicat atâtia ani în paguba unui popor întreg. Pentru că, întreb, în ce alt mod poti sa interpretezi atitudinea mai mult decât îngaduitoare a responsabililor europeni fata de ceea ce se întâmpla în România cu numai câteva luni înainte de aderare?

L-am vazut nu demult la Bucuresti pe Franco Frattini, vicepresedinte al Comisiei Europene si comisar pentru Justitie vorbind înca o data despre "progresele pe care România le-a facut în reforma justitiei si combaterea coruptiei". Si totusi, care vor fi oare aceste "progrese"? Sa fiu iertat daca gresesc însa dupa cum plimba vorbele prin gura si îsi rotea ochii cercetator prin sala de conferinte, atunci când un ziarist i-a pus o întrebare mai concreta, am impresia ca nici d-l comisar nu prea stia sa raspunda. Ne amintim că înainte de declansarea actualei isterii cu dosarele Securitatii tocmai se încheiase o alta, cea cu ministrii, parlamentarii si primarii chemati la DNA pentru a fi "cercetati penal". Daca ne uitam putin mai atent, spectacolul pe care televiziunile îl transmit în aceste zile din fata sediului CNSAS e tras la indigo dupa cel de pâna mai ieri de la DNA. Dar nu-i absolut nicio diferenta. Asadar, timp de câteva luni la Parchet s-au prezentat câteva zeci de demnitari, despre care televiziunile dar si oficialii institutiei ne spuneau că sunt cercetati pentru fapte serioase de coruptie, pentru ca astazi, cu putine luni înaintea aderarii, sa vedem ca nu s-a întâmplat aproape nimic care macar sa sugereze că cineva va fi tras la raspundere. Si vorbim despre oameni care au fost ani în sir protagonistii unor cazuri rasunatoare de coruptie: Adrian Nastase, Viorel Hrebenciuc, Serban Mihailescu, Dumitru Sechelariu, Radu Mazare, Dan Ioan Popescu, Marian Oprisan, ca sa dau numai câteva exemple din zecile pe care as avea sa le dau (si fara sa mai spun că si actuala guvernare are si ea numele ei grele: Patriciu, Basescu, Videanu, Copos, Berceanu, Tariceanu samd). Faptul că din tot spectacolul de la Parchet n-a ramas decât amintirea si sentimentul unei farse cinice spune mai mult decât orice altceva pe tema asta. Inclusiv despre, îmi pare rau, "performantele" ministrului Justitiei Monica Macovei.

La fel de rau stau lucrurile si cu "restituirea proprietatilor". Am scris de multe ori pe tema asta, si nu are rost sa repet. Ce ar mai trebui, poate, spus e că în acest domeniu, dupa 1990, problemele din fostele tari comuniste au fost generate chiar de reglementarile introduse în Tratatul instituind Comunitatea Europeana (art 295), reglementari prin care guvernele statelor membre primesc deplina libertate în legiferarea acestor chestiuni. Or, cel putin ce s-a întâmplat în România arata limpede ca aceasta optiune a fost una fundamental gresita si departe sa faca posibila restituirea proprietatilor confiscate abuziv de regimurile comuniste. În România, o legislatie deficitara sub toate aspectele (si cel mai adesea deloc întâmplator) a fost dublata de o practica care a obstructionat sistematic, cel mai adesea în beneficiul înaltilor demnitari si functionari publici, retrocedarea bunurilor catre proprietarii de drept. Organizatiile de proprietari au reclamat an de an responsabililor europeni că, în loc sa le fie restituite, multe din proprietatile lor sunt "cumparate", abuziv si la preturi de nimic, de ministri, parlamentari, magistrati, generali ai Armatei si Securitatii etc etc. Raspunsul a fost de fiecare data fie o tacere totala fie câteva rânduri de un formalism jenant. Asa se face că înainte cu putine saptamâni de ziua aderarii însusi actualul presedinte al României, primul ministru si ministrul Justitiei si familiile lor - dar si multi, multi altii asemenea lor - sunt "proprietari" ai unor case confiscate samavolnic de statul comunist.

Faptul că oamenii politici europeni pun între paranteze lucruri atât de serioase nu poate sa faca decât rau. Ei înca mai au timp ca, odata cu decizia de aderare a României, sa propuna omologilor lor de la Bucuresti clauze si mecanisme apte sa salvgardeze totusi - în cele din urma, în perioada post-aderare - principiile pe care s-a cladit istoria de mare succes, de jumatate de secol, a Uniunii Europene. Iar lucrul acesta, sper că se întelege, se impune nu doar de dragul salvgardarii unor simple principii. (New York Magazin, 20 septembrie 2006)


În Europa, pe usa din dos, articol publicat in anul 2006