Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Securitatea: vesnicia raului (I)

Sfârsit de iunie. Înca o zi în care arsita face ravagii. Toropiti de caldura, oamenii asteapta venirea serii, când o stire cade ca un traznet peste lumea încremenita în canicula: "La Timisoara, Serviciul Român de Informatii a dejucat în ultima clipa un act terorist criminal". Televiziunile îsi întrerup programele si explica ce s-a întâmplat: "Zeci de procurori si de ofiteri de la crima organizata au descins luni noapte într-un apartament din Lugoj, unde a fost pus la cale atentatul terorist de la Timisoara. Atacul a fost planuit de un barbat de 30 de ani din Lugoj, român, dar convertit la islamism. El planuia sa provoace o explozie într-o zona aglomerata din centrul orasului Timisoara. Teroristul pregatise în masina personala doua butelii pe care urma sa le detoneze cu ajutorul unui telefon mobil. Însa SRI si ofiterii de la crima organizata i-au dejucat planurile. Teroristul si doi apropiati ai sai au fost arestati".  Urmeaza câteva ore de deruta si groaza. "Asadar", îsi spun indignati oamenii, "islamistii nu se lasa si vor lovi si la noi". În timp ce furia oamenilor creste, una dintre televiziuni anunta că a are deja imagini cu teroristul, la scurt timp dupa arestare. Te uiti si te crucesti: "teroristul islamist", e un slabanog între doua vârste, care pare că foloseste destul de rar sapunul. Are pe el un maiou mai mare cu vreo doua numere iar în picioare niste slapi ca vai de ei. Dupa aspect, juri ca lucreaza la Vulcanizare, unde scoate cauciurile de pe jenti si lipeste petice calde. În fine, lumea rasufla usurata că de data asta a scapat. Liniste în suflete aduce si mama "teroristului", o femeie sarmana, în stare de soc. E sigura că nu-i nimic adevarat. Baiatul ei (Florin Lesch) a fost într-adevar dintotdeauna "un pic mai altfel, mai laudaros dar sigur n-ar fi în stare sa omoare nici o musca".

Desi de dragul ratingului o televiziune sau doua intra în noapte facîndu-se că nu înteleg despre ce-i vorba si dezbatînd încins pe marginea "evenimentului înfiorator", cei mai multi înteleg că cineva a vrut sa-i manipuleze nerusinat. Multumiti că diversionistilor nu le-a mers, oamenii se duc la culcare fericiti.

Si totusi, fericirea îi împiedica pe români sa vada că istoria se repeta. Iar asta, nu stiu câti au observat, mai ales dupa ce Traian Basescu a ajuns presedinte si dupa ce unii i-au cerut sa faca ce a promis în alegeri - sa puna ordine în serviciile secrete, pe care el însusi le numise drept parte a "sistemului ticalosit". Si dupa ce, la putin timp, prezidentul s-a dovedit de fapt un aparator al serviciilor. Pe care, în plus, ne amintim, si le-a dorit subordonate exclusiv. Asa s-a explicat si se explica staruinta lui Traian Basescu în adoptarea unei noi legislatii de siguranta nationala, în forma pe care, de asemenea ne amintim, a initiat-o cu o graba suspecta si în dezacord vadit cu prerogativele constitutionale proprii.

Dar s-o luam cronologic. În data de 26 ianuarie 2005, la putine saptamâni dupa instalarea lui Basescu la Cotroceni, directorul SRI Radu Timofte anunta că există indicii că presedintele ar putea fi tinta unui atentat; "structurile mafiote implicate în acte de coruptie" nu vedeau cu ochi buni, s-a spus, hotarârea noului presedinte de a stârpi coruptia si crima organizata. Au trecut de atunci un an si jumatate si SRI nu ne-a mai spus nimic: a fost într-adevar viata presedintelui în pericol sau indiciile pe care institutia sa le avea s-au dovedit false? La 22 mai 2005, cei trei ziaristi români rapiti în Irak sunt eliberati - o poveste deloc clara nici astazi, amintind si ea de stilul diversionist al Securitatii. Dupa multe saptamâni în care o tara întreaga stă cu sufletul la gura, Traian Basescu si serviciile sale îsi adjudeca succesul eliberarii si se umplu de glorie. Suntem deja în toamna lui 2006, si nu stim o iota mai mult despre cele întâmplate acum un an si jumatate. De un an si jumatate nimeni nu mai vorbeste nimic de cele întâmplate. 24 ianuarie 2006. Presedintele merge la Focsani, de Ziua Unirii. Dupa festivitati, "surse din SRI" au informat mai multe ziare si televiziuni că într-un hidrant de langa biroul prefectului fusese descoperita o bomba artizanala (prevenit de îngerii sai pazitori presedintele îsi anulase vizita la Prefectura). Aceleasi surse pun incidentul în legatura cu aceeasi hotarâre prezidentiala (e adevarat, neprobata în vreun fel prin fapte) de a lupta cu "sistemul ticalosit". Inutil sa spun că românii fierb de indignare: "Acesti criminali nu au nimic sfânt, nu ne respecta nici macar sarbatorile". Oamenii se simt solidari cu conducatorul lor. Iar SRI si Radu Timofte le sunt mai simpatici ca oricând (din piatra sa fii, si ai simti la fel...). Numai că si în acest caz a trecut atâta timp si nimeni nu mai vorbeste nimic despre groaznicul atentat. Cine a vrut sa-l asasineze pe presedinte? În ce faza mai sunt cercetarile? Nimeni nu spune nimic.

În numai un an si jumatate, dejucarea "atentatului terorist de la Timisoara" e al patrulea episod în care serviciile triumfa. Dar, oare, nu suntem cumva în prezenta unei manipulari ordinare? Nu cumva serviciile secrete si oamenii politici pe care ele îi sustin sunt artizanii unor strategii si scenarii  vrînd sa amâne mereu si mereu momentul adevarului. Stiind bine ce au pe consiinta, în decembrie 1989 securistii au tras o sperietura sora cu moartea. Totul n-a durat însa decât câteva zile, pâna când si-au dat seama că noii stapâni erau exact cine trebuia. Iar ce a urmat stim prea bine azi. Daca democratia a fost si e o farsa, adevarul si dreptatea batjocorite iar jaful fara precedent - prima cauza aceasta a fost, ca România s-a aflat, mai mult chiar ca pâna în decembrie 1989, sub controlul Securitatii.

Sunt multi, foarte multi anii în care cei mai importanti oameni politici, inclusiv Emil Constantinescu, au tot  dat asigurari românilor că au curatat serviciile de informatii de securisti. Procentul lor era când "foarte mic", când "mic", când "practic nesemnificativ". Daca întrebai de cifre, cu întrebarea ramâneai; la o asemenea experienta proprie, din martie 2002 (urmata peste mai bine de doi ani de Institutul Român de Istorie Recenta si Centrul de Resurse Juridice), îmi propun sa ma refer cu o ocazie viitoare. Pe la simpozioane ori discutii cu ziaristii pleziristi, mai auzeai câte un procent, dar exprimat în asa fel încât primul imbold era să te duci la tălmaci cu el. Însa atunci când puneai oficial si în scris întrebarea, deci pe acte si nu pe vorbe, raspunsul era de fiecare data unul si acelasi: "Informatia" (un procent, adica, si înca unul fara nici un risc!) "nu vă poate fi comunicata pentru că, devenita publica, poate pune în pericol siguranta nationala". Degeaba explicai că o asemenea informatie - cât la suta din personalul actualelor servicii au facut parte si din fostele servicii - nu avea cum sa constituie vreun pericol. Degeaba explicai, la fel, că numai cu o luna sau doua în urma cutare responsabil politic sau sef al serviciilor vorbise despre asemenea cifre (pe care, e adevarat, tu aveai o mie de motive sa le privesti cu rezerve). Raspunsul era acesta si nu altul dintr-un motv simplu, respectivul oficial stia bine că daca sub semnatura proprie furnizeaza o informatie falsa risca, mai devreme sau mai târziu, o confruntare cu anume paragraf din Codul penal. Asa se explica cum de a fost (si e în continuare) posibil ca românii sa fie tinuti atât de departe de explicatiile raului ce li se întâmpla - un rau asupra caruia voi încerca sa ma opresc si saptamâna viitoare. (New York Magazin, 27 septembrie 2006)


Securitatea: vesnicia raului (I), articol publicat in anul 2006