Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

CSM: calcâiul lui Ahile (I)

Experienta din anii de dupa adoptarea Legii "anticoruptie" nr 161/2003 arata că, dintre toti oficialii, magistratii sunt categoria în legatura cu care s-au facut cele mai putine monitorizari privind modul în care respecta prevederile amintitei Legi. Acesta este motivul din care, preocupat fiind de subiect, mi-am programat eu însumi, pe o perioada de sase luni, sa-l urmaresc cât pot mai sistematic.

Asa am ajuns sa ma uit peste declaratiile de avere si de interese ale judecatorilor Sectiei civila si de proprietate intelectuala de la Înalta Curte de Casatie si Justitie. Iar pentru că, în chiar acele zile, se anuntase că judecatorul desemnat de Guvern pentru Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene era de la Sectia amintita, mi-am zis că merita sa vad si acest caz. Si l-am vazut.

Pe paginile de internet ale Înaltei Curti si Consiliului Superior al Magistraturii, judecatoarea Camelia Toader, despre ea este vorba, avea publicate declaratia de interese si declaratia de avere. Prima, datata 24 aprilie 2004 iar a doua 14 decembrie 2005. Prima privire, prima problema: la punctul IV.2 al Declaratiei de avere, desi Legea cerea – absolut logic – sa fie declarata valoarea exacta, în expresie baneasca, a celor trei "investitii directe"/"plasamente" pe care judecatoarea le mentionase, în formular statea scris negru pe alb că respectiva valoare este "conform bilant contabil". Procedînd în acest mod, magistratul a eludat tocmai esenta textului de lege, care are ca scop sa faca publice, într-o maniera cât mai precisa si mai transparenta, toate informatiile necesare unei evaluari cât mai exacte a averii magistratilor, pentru ca oricine sa poata aprecia daca averea lor este dobandita licit sau, dimpotriva, sunt indicii că a fost dobândita prin folosirea abuziva si corupta, în interes personal, a pozitiilor lor publice. Iar în cea din urma ipoteza, oricine sa poata sesiza autoritatea competenta prin lege sa declanseze procedurile de control al averii în cauza. Cu alte cuvinte, judecatoarea a încalcat cu buna stiinta legea. Spun cu buna stiinta pentru că numai cineva din cale afara de naiv poate sa creada că un magistrat de la instanta suprema nu a înteles bine ce îi cerea legea sub acest aspect.

Declaratia de interese era si ea cu probleme. Cu câtva timp în urma, avusesem ocazia sa documentez ceva legat de apartenenta judecatorilor de la Înalta Curte si de la Curtea de Apel Bucuresti la organizatii neguvernamentale si profesionale. Îmi aminteam că gasisem numele judecatoarei asociat cu doua asemenea organizatii, si nu numai cu una, cum aparea în declaratie. Caut din nou si gasesc CV-ul Cameliei Toader pe site-ul Universitatii Bucuresti, unde ea este, la Facultatea de drept, conferentiar universitar. Apropo, în 2005, pe lânga salariul de judecatoare la Înalta Curte, Camelia Toader a mai realizat venituri, deloc mici, ca profesor la Facultatea de drept, ca formator la Institutul National al Magistraturii, ca editor ("drepturi de autor") si de la Ministerul Justitiei, ca membru al comisiilor de examen. În aceste conditii – care, sa nu se îndoiasca nimeni, nu sunt câtusi de putin o exceptie – stau si ma întreb cât de justificate mai sunt lamentatiile unora dintre magistrati care, atunci când vine vorba de "calitatea actului de justitie", dau vina, aproape invariabil, pe supraîncarcarea cu dosare (sau, cum se exprima CSM-ul însusi în studiile sale, "supraîncarcarea judecatorilor cu un volum de munca care excede programului lor de lucru prevazut de lege").

Revenind, în CV-ul de la Universitate judecatoarea avea mentionata calitatea de membra a Societatii de drept european al contractelor – Secola. Calitate care lipsea, însa, din declaratia de interese. Si asta desi Legea e cât se poate de clara: este obligatoriu ca în declaratiile de interese sa fie înscrisa calitatea de "membru în asociatii, fundatii sau alte organizatii neguvernamentale". Si evident că si aceasta cerinta a Legii e deplin justificata, în sensul în care orice persoana oficiala – inclusiv judecatorii, sau mai ales ei – trebuie sa declare orice interes pe care îl are, decurgînd inclusiv din apartenenta la o asociatie sau fundatie, si sa se abtina de a lua vreo decizie sau de a judeca vreo cauza care sa aiba orice legatura cu interesul respectiv. Asadar, culpa magistratului Înaltei Curti era si aici mai clara ca lumina zilei.

Ambele declaratii fusesera semnate de magistrat cu mentiunea, specifica prin lege acestor acte, "Prezenta declaratie constituie act public si raspund, potrivit legii penale, pentru inexactitatea sau caracterul incomplet al datelor mentionate". În cazul magistratilor, reglementarile legale sunt, în privinta aceasta, înca si mai complete decât în cazul celorlalte categorii de oficiali. Astfel, potrivit Legii nr 303/2004 privind statutul magistratilor, Cap II (Raspunderea disciplinara a judecatorilor si procurorilor), constituie abatere disciplinara "încalcarea prevederilor legale referitoare la declaratiile de avere, declaratiile de interese, incompatibilitati si interdictii" (art 99 lit a).

Asa cum Legea indica în asemenea cazuri, am semnalat cele constate Consiliului Superior al Magistraturii si am cerut "sa fie dispuse masurile legale si sa fiu informat în legatura cu ele".

În declaratia de avere judecatoarea nu mentionase nici veniturile pe care le-a obtinut, ca formator la INM, în anul 2005. Pentru că Legea 115/1996 pentru declararea si controlul averilor nu e, referitor la asta, o reglementare dintre cele mai precise, poate fi interpretata si în sensul că pâna la data la care eu am monitorizat acest caz judecatoarea avea obligatia sa-si actualizeze declaratia de avere si sa declare si acele venituri din 2005 care împlinisera deja un an de când judecatoarea le obtinuse. Am semnalat si acest aspect CSM-ului în speranta că voi afla cum interpreteaza Legea cei mai înalti magistrati ai tarii. Ce raspuns am primit si ce s-a ales de sperantele mele, miercurea viitoare. (New York Magazin, 13 decembrie 2006)


CSM: calcâiul lui Ahile (I), articol publicat in anul 2006