Guvernul, presa si principiile (I)

Stramosii nostri de "gianta latina" erau ferm convinsi ca exista o masura si o limita în toate. "Est modus in rebus", obisnuiau ei sa zica. Bietii oameni, de-ar sti ei ce-au ajuns azi vorbele lor...

La asta ma gândeam zilele trecute, la finalul unei "dezbateri publice" la care am participat, alaturi de reprezentanti ai Guvernului si presei. Întâlnirea fusese ceruta, potrivit Legii "transparentei decizionale", de Institutul pentru Politici Publice. Secretariatul General al Guvernului initiase un proiect de Lege pe care, împreuna cu colegii de la IPP, îl gasisem complet inacceptabil.

Era vorba despre intentia Guvernului de a "vinde" cea mai mare parte a Casei Scânteii principalelor trusturi de presa. Proiectul Guvernului ni se paruse inacceptabil nu în sine, adica din cauza că viza vânzarea respectivelor spatii – închiriate de presa, de mai multi ani, la preturi de nimic. Din acest punct de vedere, ideea era chiar salutara pentru IPP. În urma cu numai câteva saptamâni fundatia realizase o analiza ale carei concluzii pledau fara echivoc pentru vânzarea celei mai mari parti a imobilelor aflate, ca si Casa Scânteii, în administrarea Regiei Protocolului de Stat. Asadar, problema era alta, si anume, cum voi arata, modalitatea prin care Guvernul intentiona sa vânda spatiile în cauza. O modalitate pe care, este adevarat, o patentase nu actualul Guvern, ci precedentul – cel PSD-ist al lui Adrian Nastase.

SGG si-a "întemeiat" proiectul de Lege pe Ordonanta de Guvern 19/2002, Ordonanta care a deschis calea vânzarii unor imobile cu o valoare foarte mare la preturi derizorii prin "negociere directa" cu cumparatorul, si nu – asa cum ar fi fost absolut normal – prin licitatie publica. Pe baza amintitei Ordonante, Guvernul Nastase, dar si actualul Guvern, al "Dreptatii si Adevarului", au vândut deja zeci de imobile – "proprietate a statului", în administrarea Regiei Protocolului de Stat – la preturi mult mai mici decât cele de piata.

Asa ceva a fost posibil, cum spun, din cauza că prin Ordonanta 19 Guvernul Nastase a decis ca vânzarile sa se faca "prin negociere directa" cu cumparatorii, si nu prin licitatie publica. Cu alte cuvinte, Guvernul i-a "împuternicit" pe cei 5 membri ai Consiliului de Administratiei al Regiei Protocolului de Stat – numiti cu totii în functie si revocati de nimeni altcineva decât de Secretarul General al Guvernului – sa "negocieze" ei cu cumparatorii pretul unor bunuri de o valoare foarte mare. Variind de la câteva sute de mii la câteva milioane de euro fiecare. Singura conditie impusa prin Ordonanta este aceea ca pretul sa nu fie mai mic decât valoarea cu care imobilele figureaza în evidentele contabile. Însa si aceasta conditie e mai mult formala de vreme ce e un fapt stiut de toata lumea – si nu de ieri, de azi – că valoarea contabila a amintitelor imobile a fost si este drastic subevaluata (iar lucrul acesta l-au recunoscut nu o data, public, însisi conducatorii Regiei).

Asadar, în câteva cuvinte, acesta e "cadrul normativ" pe care actualul Guvern si-a întemeiat proiectul de Lege de vânzare a Casei Scânteii. Ce ar trebui spus legat de el e că atunci când Guvernul PSD a supus aprobarii Parlamentului Ordonanta 19, Opozitia de la acea vreme – respectiv Guvernul de astazi – a luat foc. Dau aici numai un singur exemplu, al deputatului Emil Boc. Într-un discurs foarte patetic, actualul presedinte al PD pleda "pentru vânzarea imobilelor exclusiv prin licitatie transparenta si dupa toate mecanismele si regulile economiei de piata" si caracteriza proiectul de Lege PSD-ist, pe buna dreptate, ca pe "o lege în spatele careia se ascund multiple acte de coruptie." Pentru ca astazi sa vedem ce? Că Guvernul din care PD face parte calca voiniceste pe cararile deschise de PSD si că are o cu totul alta "viziune despre lume si viata"... Dar actualul Guvern intentioneaza sa faca, prin proiectul amintit înca si mai mult decât a facut PSD, initiind conditii derogatorii de la cele din Ordonanta înca si mai avantajoase pentru "cumparatori" (avansul din pret scazut de la 70 la 30% iar perioada de esalonare a ratelor marita de la 1 la 5 ani). Cât despre pretul la care Guvernul intentioneaza sa vânda Casa Scânteii, mi se pare graitor faptul că la dezbaterea amintita au fost comunicate tot felul de date si cifre însa absolut nimic legat de asa ceva. Iar asta cu "argumente" pe care ar fi putut sa le accepte numai cineva foate naiv (sau macar dispus s-o faca pe naivul).

Indiscutabil că initiativa Guvernului urmareste un gest de buna vointa (pe bani statului, din nenorocire) fata de presa. Un gest vrînd la rândul sau capteze, nu-i asa, buna vointa trusturilor de presa pentru Guvern si partidele aflate azi la guvernare. Daca la asta adaugam că interesati foarte de adjudecarea Casei Scânteii sunt "patroni" precum "oamenii politici" Dinu Patriciu si Dan Voiculescu (dar si Sorin Ovidiu Vântu si Adrian Sârbu), întelegem înca si mai bine intentia actualului Guvern. La dezbatere, secretarul de stat al Guvernului, liberalul Radu Stroe, s-a purtat de fapt ca avocatul cel mai înfocat al intereselor patronilor din presa. "Noi vrem", spunea Stroe, "sa dam spatiile respective presei – aceasta a patra putere în stat, care ne critica dar ne si ajuta – ca o recunoastere a meritelor sale din anii de dupa 1989. Presa nu este o fabrica de cuie, ei trebuie sa-i recunosti un drept. Presa noastra este un halou care trebuie sa existe perpetuu etc etc etc."

Desigur, în cazul de fata marea problema e atitudinea Guvernului, institutie avînd mai mult decât oricare alta menirea sa gestioneze responsabil patrimoniul public. Însa o problema avem – chiar daca de un alt gen – si cu atitudinea presei. La dezbaterea organizata de Guvern, Cristian Tudor Popescu si Mihai Tatulici, reprezentanti ai Clubului Român de Presa (dar mai ales ai intereselor patronilor lor) au facut proba cea mai stralucita a demagogiei de care presa din România e capabila atunci când principiile stau în calea intereselor sale. Când vine vorba de interesele ei, bunul simt, "suprematia interesului public" ori "regulile economiei libere de piata" nu mai conteaza câtusi de putin. Daca ziarele si televiziunile nu ar fi fost chiar ei însisi, publicul ar fi meritat sa vada modul magistral în care Tatulici si CT Popescu au compromis înca o data credibilitatea presei românesti. Stiindu-se bine cu musca pe caciula, cei doi au insistat foarte tare sa-i convinga pe cei de fata inclusiv că trusturile de presa nu vor sa cumpere spatiile din Casa Scânteii pentru a le revinde dupa aceea la preturi mult mai mari. În ce ma priveste, stiind bine la rândul meu cu cine avem de-a face, sunt aproape sigur că acest lucru se va întâmpla. Dar cui si la ce o sa mai foloseasca daca va fi prea târziu când se va dovedi ca am avut dreptate? (New York Magazin, 27 decembrie 2006)

Guvernul, presa si principiile (I), articol publicat in anul 2006