Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Procesul comunismului: o noua amânare (II)

Raportul Comisiei Prezidentiale - probleme de redactare si documentare

Despre deficientele de documentare ale Raportului Comisiei Tismaneanu, la care am început saptamâna trecuta sa ma refer, vorbeste si faptul că una dintre cele mai importante statistici ale ororii comuniste - numarul detinutilor si deportatilor politici - este prezentata cu o formulare care aproximeaza într-o maniera descalificanta pentru niste istorici si cu totul improprie unui document pe baza caruia presedintele României urma sa condamne (ba între timp a mai si condamnat!) "crimele regimului comunist". Cifra despre care vorbesc este, citez din Raport, "între 500.000-2.000.000 de victime". Cum a ajuns Comisia la ea? Pe de o parte invocînd "calculele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din România", potrivit carora cifra ar depasi 2.000.000 de oameni. Pe de alta, precizînd că - atentie! - "În absenta unor date complete si sigure, Andrei Pippidi" (membru al Comisiei, nota mea) "e de parere (sic!) că aceste estimări depasesc cifra reala" si, mai departe, că "Dupa o informatie comunicata în 1982 de Maria Golescu, care discutase si cu alti supravietuitori ai Gulagului (sic! sic!), ar fi fost 350.000." Pentru că spatiul nu-mi permite sa insist, le spun celor interesati că pot gasi "calculele" Comisiei la fila 160 din Raport si că se pot convinge singuri de aproximarile cu totul si cu totul riscante ale aritmeticii de acolo (mi se pare suficient sa mai spun doar că pâna si în legatura cu numarul "locurilor de detentie" se face o aproximare  pur si simplu incredibila: între 130 si "mult peste cifra 200"). Fara îndoiala că asemenea "evaluari" pot fi întelese în cazul unor organizatii precum AFDPR, care a avut si are în continuare un acces mai mult decât precar la informatiile pe care statul opresor, dar si cel ce i-a succedat, le-au detinut discretionar. Însa asa ceva nu poate fi înteles când vorbim despre un document precum Raportul prezidential si despre o institutie care avea obligatia - dar si toate posibilitatile - de a cerceta arhivele oficiale si de a lamuri cât se putea mai bine chestiuni de o atât de mare relevanta. Neprocedînd astfel si condamnînd regimul comunist dupa statistici atâte de aproximative si neverificate în vreun fel, este foarte posibil ca Traian Basescu sa se vada confruntat peste ani cu reprosul cu care camaradul sau FSN-ist, Ion Iliescu, se confrunta pe buna dreptate din cauza executarii lui Ceausescu pentru cei "60.000 de morti" din decembrie 1989.

Dar Raportul contine si alte erori si falsuri serioase, în legatura cu evenimente foarte importante ale perioadei la care se refera. Un exemplu este cel al grevei minerilor din Valea Jiului, din august 1977. Fostul conducator al grevei, Constantin Dobre - în prezent azilant politic în Marea Britanie - a avut deja mai multe interventii (în editia din 4 ianuarie 2007 a cotidianului Gardianul, de exemplu), dovedind fara drept de apel falsurile si inexactitatile grave din Raport, unele dintre ele neputînd fi, cum Constantin Dobre probeaza, decât consecinta a relei intentii; exista deja date care arata că Ruxandra Cesereanu, "expert" al Comisiei, ar purta principala raspundere pentru cele întâmplate.

Destule dintre deficientele serioase de documentare sunt consecinta a faptului că, asa cum rezulta în mod clar din chiar textul Raportului, membrii Comisiei si colectivul de experti ai acesteia nu au facut cercetarile care se impuneau în arhivele poate cele mai relevante pentru tematica în discutie - ale SRI, SIE, Ministerului de Interne ("Aparatul Central"), Armatei etc. Comisia noteaza - tardiv, cu o candoare de-a dreptul suspecta la niste istorici si într-o formulare edulcoranta greu de înteles si ea - că, în cazul amintitelor institutii, membrii si expertii sai au avut parte de "experiente mai putin fericite". Or asa ceva este greu de acceptat, atât timp cât, înca la prima întrunire a Comisiei, în aprilie 2006, presedintele Basescu (comandant al mai tuturor aceste "forte armate") a fost foarte categoric în legatura cu accesul neîngradit la arhive. Citez din Comunicatul din 20 aprilie 2006 al Departamentului de Comunicare Publica al Administratiei Prezidentiale, la încheierea primei întâlniri a Comisiei: "Presedintele Traian Basescu i-a asigurat pe membrii Comisiei de tot sprijinul sau pentru a avea acces la arhivele institutiilor care detin documente necesare în elaborarea raportului final: <Nu va ramâne segment al vreunei arhive>, a spus presedintele, <oricât ar fi ea de secretizata, pe care sa doriti s-o accesati si sa nu puteti s-o faceti>". În aceste conditii este absolut de neînteles ce s-a întâmplat ulterior asigurarilor date de Traian Basescu. De neînteles este în special de ce membrii Comisiei nu au sesizat din timp că nu au acces la arhive (daca într-adevar despre asta a fost vorba). Sau, daca au sesizat si nu s-a întâmplat nimic, de ce nu au decis (ori nu au propus sa se decida) ca activitatea Comisiei sa înceteze si sa fie reluata în momentul în care se vor fi luat masurile institutionale si/sau normative apte sa permita accesul neîngradit la arhive, asa cum, insist, a dat asigurari seful statului însusi; chiar daca o asemenea amânare ar fi întârziat finalizarea Raportului si, astfel, s-ar fi iesit din (presupusa) agenda electorala a politicienilor la putere.

Consecinta faptului că, pentru pregatirea Raportului lor, membrii Comisiei Tismaneanu nu au facut cercetarile care se impuneau în arhive o constituie nici mai mult nici mai putin decât ratarea - cu sau fara intentie - a unei ocazii rarisime de a condamna regimul comunist pentru crimele comise împotriva poporului român tocmai pe baza probatoriului existent în arhivele sale cele mai importante. Prin statutul care i-a fost conferit, si înca de la vârful puterii în stat, Comisia prezidentiala ar fi trebuit sa scoata la lumina, din arhivele interzise altora pâna acum, probatoriul cel mai concludent al celor mai odioase crime comise de comunism împotriva poporului român. Aceasta ar fi trebuit sa fie - si e sigur că ar si fi putut sa fie - contributia cea mai importanta a Comisiei la "procesul comunismului" în România. Însa acest lucru nu s-a întâmplat iar Raportul este, repet, mai mult o compilatie - destul de neprofesionista si ea - a cercetarilor de pâna la el; a unor cercetari care, fara exceptie, nu aveau nici macar cum sa viseze la oportunitatea irepetabila pe care Vladimir Tismaneanu si colegii sai au avut-o si au risipit-o într-un mod atât de incredibil. Felul în care Comisia a ratat aceasta uriasa sansa mi se pare aproape demonstrativ, vrînd parca sa descurajeze pe toata lumea, pentru totdeauna, că aflarea adevarului mai e posibila.

În chiar lunile redactarii Raportului, au existat mai multe "dezvaluiri" - unele confirmate iar altele infirmate mai mult sau mai putin convingator - privind relatiile cu Securitatea (sau suspiciuni de acest gen) ale unor intelectuali sau politicieni initiatori sau sustinatori ai Comisiei prezidentiale (Mona Musca, Iustin Marchis, Varujan Vosganian, Gabriela Adamesteanu, Ana Blandiana, Mircea Toma), dar chiar si ale unora dintre membrii Comisiei - presedintele V Tismaneanu si colegii Sorin Antohi, Andrei Pippidi si Mihnea Berindei (Mitropolitul Corneanu recunoscuse colaborarea cu mai multi ani în urma); sa n-o uit pe Rodica Culcer (dupa 2005 înscaunata de Basescu la conducerea Televiziunii publice), care nu stiu sa fi dezmintit o iota din informatiile că a fost ofiter de Securitate. Cele întâmplate în aceste luni, dar si altele din anii de dupa 1989, par sa sugereze ca nici chiar cei mai vocali avocati ai "procesului comunismului", ai deschiderii arhivelor si "deconspirarii Securitatii", nu sunt foarte entuziasmati atunci când vine vorba de lamurirea istoriei mai recente a comunismului. Încep deja sa ma întreb daca nu cumva, legat de perioada despre care vorbesc, anticomunistii de la Bucuresti au complexe biografice proprii. Mai exact, daca nu cumva e mai putin riscant sa te ocupi, precum colaboratorii de la Fundatia d-nei Blandiana, de securistii care i-au ucis pe Maniu si Bratieni (trecuti probabil si ei, cu totii, dincolo) decât, sa zicem, de securistii de la Uniunea Scriitorilor, care sunt înca în viata si îl mai si "consiliaza" pe Mircea Dinescu la CNSAS. Asadar, nu cred ca e cu totul exclus ca tratarea superficiala a perioadei Ceausescu sa aiba si asemenea explicatii. (New York Magazin, 17 ianuarie 2007)


Procesul comunismului: o noua amânare (II), articol publicat in anul 2007