Procesul comunismului: o noua amânare (III)

Raportul Comisiei Prezidentiale – adevar si interese

Când a fost numit presedinte al Comisiei prezidentiale, am exprimat doua obiectii în privinta lui V Tismaneanu. Prima, mai mult o temere, că, dat fiind trecutul sau si al familiei sale, Tismaneanu ar putea sa se dovedeasca interesat si subiectiv în analiza si judecatile sale. A doua tinea de ceea ce eu credeam si cred că este lipsa legitimitatii sale morale fata cu statutul pe care si l-a arogat. Pentru opiniile mele, inclusiv pentru că scrisesem despre ceea ce Tismaneanu pretindea a nu fi stiut pâna atunci, anume ca mama sa fusese adjuncta pentru cadre a ministrului Sanatatii într-una din perioadele cele mai negre ale epurarilor staliniste, Tismaneanu ma caracterizese – în presa din tara, la care eu nu aveam acces – drept un "ziarist odios". Nu ma bucur deloc că am avut dreptate, însa e clar că am avut si că temerile mele privind subiectivismul lui V Tismaneanu s-au dovedit perfect justificate.

Raportul retine despre tatal sefului Comisiei lucrul poate cel mai putin semnificativ, anume că a fost "director adjunct al Editurii Politice". Leon Tismaneanu (Tismenetki Leon Moiseievici), a fost – asa cum chiar fiul sau recunostea, cu mai mult timp înainte sa-si aroge misia de judecator al regimului comunist – "un leninist fanatic si dur", "unul dintre tartorii ideologici" ai perioadei staliniste (a se vedea scrisoarea din 17 noiembrie 2005 a lui V Tismaneanu catre Paul Goma, in "Jurnalul" pe 2006 al scriitorului in exil). L Tismaneanu a fost sef al catedrei de marxism la Universitatea C I Parhon, dar si al celei de la Scoala de Siinte Sociale A A Jdanov. În iunie 1956, la Universitatea din Bucuresti, a fost unul dintre acuzatorii cei mai duri ai studentului Paul Goma, care exprimase public critici la adresa ocupatiei sovietice. Spre deosebire de alti satrapi stalinisti, marturiseste Paul Goma, "de L Tismaneanu îmi era o frica grozava". În toamna lui 2005, scriindu-i lui Paul Goma, provocat de marturisirile publice ale scriitorului în exil, Vladimir Tismaneanu voia sa afle – oare chiar sa nu fi stiut? – daca tatal sau a fost implicat si în represiune. Paul Goma i-a raspuns că da, si i-a si probat acest fapt. Si totusi, în Raportul de peste un an, adevarul avea sa fie cu totul ocultat – inclusiv în privinta tuturor celorlaltor membri ai familiei Tismaneanu.

Într-un articol din primavara anului trecut ("Procesul comunismului: un judecator cu probleme") m-am referit pe larg, si cât am putut mai documentat, la faptul ca Vladimir Tismaneanu a fost, "multi ani la rând, pâna în ultimele saptamâni înainte sa plece din tara, unul dintre propagandistii cei mai devotati ai ideologiei comuniste."; facuse asta mai ales în paginile Vietii studentesti, oficina a PCR si UASCR (Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din România), prin care, decenii la rând, au fost otravite mintea si sufletele a generatii întregi de studenti. Desigur că nu ma asteptam sa gasesc numele lui V Tismaneanu în Raportul V Tismaneanu, pe lista celor care au o indenegabila raspundere si în privinta aceasta. Ma asteptam însa ca macar publicatia în cauza si UASCR sa fie amintite cu responsabilitatile care indicutabil le revin. M-am înselat amarnic! Printr-un enunt echivalînd fix cu un fals intelectual grosolan, în fix patru cuvinte, UASCR e prezentata drept "un satelit al UTC" (Uniunea Tineretului Comunist). Asta-i absolut tot ce ni se spune despre UASCR – iar Viata studenteasca este strecurata pe o lista lunga de publicatii UTC-iste si pionieresti, alaturi de (o culme a lipsei de rusine!) Pionierul, Cutezatorii, Arici Pogonici si tot asa. UASCR a fost expediata din patru cuvinte iar UTC-ului îi sunt rezervate nici mai mult nici mai putin decât 17 pagini, desi e clar că atât UASCR cât si oficina sa si a PCR trebuiau tratate asa cum se cuvenea, si nu expediate interesat (în subcapitolul "Înregimentarea studentimii" – subcapitol altminteri strict necesar, însa în fapt golit de continut si falsificator). Ocultînd adevarul despre "înregimentarea studentimii", despre UASCR, despre Viata studenteasca si atâtea alte asemenea tribune ale îndoctrinarii comuniste (Cnvingeri comuniste, Opinia studenteasca etc etc), Tismaneanu si-a servit nu doar interesul propriu dar a dat satisfactie si atâtor altor colegi de generatie, de fapte si "convingeri comuniste", zeci de personaje, destule dintre ele suporteri patimasi ai Comisiei sale si ai Raportului aferent. Cei mai multi ocupînd dupa 1989 pozitii  atât de influente în România "post-comunista" – cunoscuti activisti civici dar si FSN-isti celebri, înalti demnitari de stat dar si lideri de opinie etc etc; o generatie care este sigur că fusese pregatita, atât de vizionar, drept esalonul II al Partidului.

Vladimir Tismaneanu nu este, însa, singurul dintre membrii Comisiei multumita caruia Raportul sufera din cauza subiectivismului judecatilor. Un alt caz este cel al Anei Blandiana, sustinatoare înfocata si ea a Comisiei si Raportului sau. Prin acest Raport, la care sotul sau este co-autor, poeta intra – "oficial" si printr-o evidentiere cu totul exagerata (în comparatie cu Paul Goma, de exemplu) – în istoria rezistentei anti-comuniste. Pentru care fapte? Pentru a fi publicat, în 1985 si 1988, doua sau trei poezii care ar fi avut "un caracter subversiv" ("motanul Arpagic" este numit explicit), autoarei retragîndu-i-se – "sine die", ni se spune –  dreptul de semnatura. Din perspectivă principiala, avem aici un caz scoala, care ne arata consecintele jumatatilor de adevar. Indiscutabil că daca Ana Blandiana are un cât de mic merit în opozitia – chiar si foarte criptica – fata de regimul comunist, el îi trebuie recunoscut. În acelasi timp, însa, judecata trebuie facuta cântarind întregul adevar. Adica si pe acela care ne spune că Ana Blandiana a scris si versuri foarte dragi (si cu siguranta de folos) regimului comunist – preaslavindu-l pe Lenin ori cântînd "revolutia". Ori pe acela că poeta a fost o privilegiata a burselor si calatoriilor în Occident, a protectiei generoase din partea unor înalti stabi comunisti sau că interdictiile "sine die" reprezinta o formulare suceptibila a fi revizuita macar pe ici pe colo (daca nu cumva chiar în punctele esentiale, stiut fiind că poeta a publicat chiar si în anul executiei lui Ceausescu). Daca în principiu lucrurile stau astfel, în particular acest caz vorbeste despre vanitatea cu totul exceptionala a Anei Blandiana si a lui Romulus Rusan. Raportul Tismaneanu, Rusan&Co aminteste ca de un moment important de editarea, în 1998, de catre Fundatia Academia Civica, a Addendei românesti la Cartea neagra a comunismului, a francezului Stéphane Courtois. Ce nu vor fi uitat cititorii Raportului prezidential e că episodul editarii Addendei (de catre Fundatia celor doi soti si în coordonarea lui Romulus Rusan) a fost una din ocaziile probînd în modul cel mai evident vocatia irepresibila a Anei Blandiana si sotului sau de a supralicita, într-o maniera frizînd indecenta, meritele poetei în "rezistenta anti-comunista prin cultura". Gabriel Liiceanu (chiar seful editurii la care a fost tiparita Addenda) a fost unul dintre cei care au dezavuat în termeni severi comportamentul la care ma refer. El a deplâns că Paul Goma "a fost expediat în patru cuvinte, într-o simpla paranteza", în timp ce Ana Blandiana (pe care a indicat-o fara s-o numeasca explicit, însa o replica ulterioara a lui Romulus Rusan a înlaturat orice dubiu) si-a rezervat un spatiu în mod evident excesiv raportat la meritele reale. "Daca noi însine ne distrugem istoria apropiata, daca noi manipulam o istorie atât de fragila", spunea Liiceanu, "atunci ce drept moral mai avem sa-i judecam pe comunistii care rescriau istoria din an în an dupa cum le convenea? E o forma de megalomanie sa îti imaginezi ca poti face sa nu fie ceea ce a fost sau ca poti face sa fie ceea ce nu a fost cu adevarat". Si totusi, pentru cine a citit Raportul de la sfârsitul anului trecut e cât se poate de clar că istoria din urma cu aproape noua ani se repeta, si de data asta, aproape la indigo.

Dar – ca sa ma opresc aici, desi as putea sa continuu mult si bine – o dovada a subiectivismului interesat al celor care au redactat Raportul este si faptul că, legat de acelasi caz Goma, este complet trecuta sub tacere excluderea scriitorului, în anul 1977, pe când se afla în închisoare, din Uniunea Scriitorilor. Paul Goma a scris în repetate rânduri – mai nou, cu probe chiar din arhive – despre episodul respectiv si despre faptul că la excluderea sa "au participat vârfurile scriitorimii", între care, îi numeste explicit, Nicolae Manolescu si Ana Blandiana. Si totusi, Raportul nu pomeneste absolut nimic despre episodul cu pricina.

Sigur că se poate pune întrebarea în ce masura asemenea abordari subiective sunt semnificative raportate la integralitatea documentului. Raspunsul ar fi că exemplele pe care le-am dat sunt doar niste exemple, carora as mai putea sa adaug si altele, aproape la fel de elocvente. Pe de alta parte, de vreme ce este dovedit că membrii Comisiei nu au ezitat sa faca asemenea compromisuri flagrante, mi se pare justificat sa presupun – ca unul care nu sunt, totusi, cel mai mare specialist al temei, care sa poata avea o citire impecabila a Raportului, apta sa identifice toate cazurile de acest gen – că vor mai fi existînd si alte denaturari asemanatoare ale adevarului istoric. Tot ce pot sa sper e că va veni un timp când istoria comunismului va fi scrisa de oameni care nu vor mai avea sa puna pe un taler al balantei judecatii lor adevarul iar pe celalalt interesul propriu, al parintilor ori sotilor. (New York Magazin, 24 ianuarie 2007)

Procesul comunismului: o noua amânare (III), articol publicat in anul 2007