Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Procesul comunismului: o noua amânare (V)

Într-un articol scris imediat dupa ce Raportul a fost publicat, fostul consilier al presedintelui Constantinescu, Zoe Petre, a sarit sa-l apere – preventiv-descurajator – de "detractorii lui de varii obediente fundamentaliste". Daca mai e cineva care sa nu stie, Zoe Petre a fost si ea, la Universitatea Bucuresti, o activista de nadejde a Partidului; ba înca si mai mult – si o stiu pe pielea mea – o "cadrista" zeloasa si neînduratoare. De asemenea, un om care a facut mult rau, dupa 1990, partidelor istorice si celor ce încercau sa limiteze consecintele actiunilor anti-democratice ale Sistemului instaurat dupa înlaturarea lui Ceausescu. (Dupa 1989, putine cazuri am întâlnit în care "anti-comunismul" sa fie mai sinonim cu impostura decât în cel de fata.) Tatal dumisale, academicianul ceausist Emil Condurachi, a fost un "oportunist aliniat conceptiilor de abrutizare a societatii prin cultura" (ne-o spune un martir al luptei împotriva comunismului, Cicerone Ionitoiu, dar si Paul Goma). Sa nu se îndoiasca nimeni că gestul doamnei se explica altfel decât prin aceea că Raportul Tismaneanu nu a retinut absolut nimic din toate acestea, desi ar fi trebuit s-o faca. Din punctul acesta de vedere, Raportul Tismaneanu a multumit pe practic toata lumea la Bucuresti. Pentru cei vii, meritele au fost multiplicate ca sa ajunga la toti iar responsabilitatile au fost trecute cu vederea de nimeni nu a zis nici pâs (Vadim Tudor, sa nu fie nimeni naiv, a fost, ca de fiecare data, diversionistul de servici al Sistemului). Liniste a fost si în tabara celor trecuti la cele vesnice: victimele si calaii nu puteau decât sa taca daca primele au fost uitate – si, vai, cât de mult au fost uitate – iar ceilalti daca o judecata venita prea târziu le-a pus în cârca, poate, si ce facusera cei în viata astazi.

Dar reactia – interesata – a fostului consilier prezidential nu a fost deloc singulara. Raportul a fost aplaudat de mai toti cei care, asemeni lui Tismaneanu, au fost apostoli ai ideologiei si regimului comunist: Dan Pavel (înca si mai prolific ca Tismaneanu – dar, adevarat, si mai rudimentar), Ioan T Morar, Traian Ungureanu, Stelian Tanase (co-autor si al documentului) ori, vai, "dizidentul" Liviu Antonesei.

La capatul numeroaselor critici aduse Raportului Tismaneanu (aici, dar si în destule alte locuri) se pune întrebarea utilitatii acestui document si a „condamnarii comunismului” pe care Traian Basescu a facut-o pe baza lui. În privinta Raportului, sunt de parere că, din cauza serioaselor probleme pe care le are (la doar câteva dintre ele am încercat sa ma refer pâna aici) valoarea sa n-o depaseste pe aceea a unei compilatii a mai multe sute de lucrari tematice. Cei interesati de istoria comunismului vor gasi în bibliografia Raportului referinte care mi se par deopotriva complete si foarte relevante. Chiar daca prea putin semnificativa si adecvata obiectivelor specifice Raportului, contributia proprie a Comisiei (elementele de noutate pe care le aduce) este si ea de interes pentru istorici si pentru toti cei interesati sa cunoasca raul pe care comunismul l-a facut românilor. Desigur că, chiar si compilate – si înca foarte deficitar, cum am încercat anterior sa arat – Raportul contine suficiente argumente care sa justifice condamnarea facuta de Traian Basescu. Însa Comisia Tismaneanu mi se pare că a ratat principala misiune pe care o avea, aceea de a produce un document istoric, un Raport convingator, si nu o compilatie neprofesionista – si nici chiar un manual de istorie a comunismul, cum aflam că unii membri ai Comisiei si-ar dori foarte tare ca Raportul lor sa devina. Glumind, dar numai pe jumatate, as spune că Raportul Tismaneanu e merituos inclusiv prin aceea ca ne spune cum nu trebuie sa arate un asemenea document.

Condamnarea facuta la 18 decembrie 2006 ramâne deocamdata un gest pur formal si lipsit de consecinte. Semnificatia lui este pusa în discutie inclusiv prin aceea că, asemeni lui V Tismaneanu, si în cazul lui Basescu avem de-a face cu o lipsa de legitimitate aproape sfidatoare, de natura sa caricaturizeze un act de justitie istorica pe care românii îl meritau cu prisosinta. Traian Basescu a fost un fost agent al regimului Ceausescu în Occidentul inamic, un om care a recunoscut cu gura lui că a dat Securitatii „un camion de rapoarte”. Marturisirea a fost facuta în urma cu aproape sapte ani, când actualul presedinte nu visa că o sa fie si o sa faca ce este si face azi iar de camionul cu rapoarte e clar că a uitat nu numai Basescu însusi, dar si Ana Blandiana, Doina Cornea si toate celelalte „constiinte treze” de la Bucuresti – inclusiv, se pare, „noul” CNSAS al d-lui Ticu Dumitrescu. Apropo de legitimitate si de trecutul de ideologi si propagandisti comunisti al lui Vladimir Tismaneanu si parintilor sai, m-am întrebat si ma întreb daca Vladimir Tismaneanu însusi (sau oricine altcineva, cei din Comisia Wiesel, sa zicem) ar fi conceput ca o Comisie de analiza a ororilor naziste sa fie condusa de cineva – oricât de mare specialist în istoria si tragedia evreilor – ai carui parinti, dar si el însusi, sa fi fost ideologi si propagandisti nazisti? Cum ar fi primit organizatiile evreiesti de pretutindeni o asemenea idee? Dar oamenii politici de la Washington si Bruxelles? Cât despre intelectualii dâmboviteni, îi înteleg perfect de ce l-au preferat pe Tismăneanu lui Paul Goma. Cine, stiindu-se vulnerabil, n-ar vrea sã dea examen cu un profesor contestabil el însusi si fără autoritate?

Dar sa revin la Basescu si la actul sau. Spun ca acest act este deocamdata formal si lipsit de consecinte gândindu-ma mai ales la diferenta enorma dintre cele cuprinse în Raport si discursul din Parlament al lui Traian Basescu, pe de o parte, si realitatea din societatea româneasca, la 17 ani de la „prabusirea comunismului”, pe de alta parte. Practic peste tot în tarile foste comuniste azi membre ale UE si NATO lucrurile au stat si stau sensibil mai bine decât în România, fara ca acolo sa fi existat vreo Comisie Tismaneanu ori ca seful statului sa procedeze la condamnarea formala a comunismului. Asadar, daca condamnarea pe care Basescu a facut-o comunismului nu va fi urmata de pasii care trebuiau facuti demult în cei 17 ani „post-comunisti” – si pe care Traian Basescu si Sistemul caruia i-a apartinut inclusiv în anii de dupa 1989 i-au sabotat cât au putut de mult – gestul sau va ramâne pentru totdeauna unul propagandistic, formal si inutil. O reconfirmare stralucita, una în plus, a reputatiei mai vechi a României, de tara a formelor fara fond. Sa nu uit, faptul că Traian Basescu nu si-a însusit în discursul sau, între altele, propropunerea adoptarii Legii "lustratiei" (altfel un pericol grav pentru el însusi si pentru cei din Sistemul caruia îi apartine) mi se pare foarte prost prevestitor. (Un fapt de ultima ora, care ma confirma magistral, e anuntul lui Basescu că nu este de acord – te cred si eu! – cu votarea unei Legi a "lustratiei". Motivul? "E prea târziu pentru o asemenea Lege, la 17 ani de la caderea comunismului". Iar asta dupa ce, insist, Basescu si Sistemul caruia i-a apartinut la vârf au sabotat sistematic, dupa 1989, orice asemenea idei.) Dar, ca sa ma opresc aici cu exemplele, cel putin la fel de semnificativ este si faptul că nici Raportul si nici "condamnarea" pronuntata de Traian Basescu nu amintesc nici macar aluziv că ar fi cazul sa compara în fata Justitiei vreunul dintre numerosii responsabili comunisti si tortionari securisti, în viata, vinovati de crime împotriva concetatenilor lor.

În sfârsit, merită sa comparam ceea ce am vazut că a însemnat la Bucuresti "procesul comunismului" cu ceea ce s-a petrecut la Nürnberg (si în toti anii pâna astazi) – sau cu felul în care a fost condamnat regimul Antonescu – ca sa întelegm bine farsa cinica ce ne-a fost servita.

PS 1 La putine zile dupa ce a cazut cortina peste cacealmaua de la Bucuresti, Sistemul comunisto-securist  a declansat tot felul de diversiuni (probabil că ăsta s-a vrut si asa zisul "scandal" dintre Basescu si Tariceanu pe marginea nu stiu carui "bilet" facînd nu stiu ce "trafic de influenta la nivel înalt"), în speranta că istoria va ramâne scrisa astfel pentru totdeauna.

PS 2 Peste noapte (noaptea este timpul furilor) – si fara vreo explicatie publica – în Raportul Tismaneanu, postat de site-ul Presedintiei, a fost "îndreptata" una din multele erori ale amintitului document, pe care am mentionat-o în textul meu, cea referitoare la greva minerilor din 1977 (se dovedeste însa că „îndreptarea” operata a facut mai mult rau decât bine, adevarul fiind denaturat înca si mai tare). Încât, dat fiind faptul că Raportul este în mod esential facut  rau, orice „corectii” i-ar fi aduse, lucrurile nu vor putea fi niciodata îndreptate cu adevarat, în fondul lor.

PS 3 În urma cu putine zile, în presa au aparut noi informatii, parînd sa le confirme destul de credibil pe cele de acum circa opt luni, potrivit carora, în 1981, Vladimir Tismaneanu ar fi fugit din tara cu „avizul” (acordul) Securitatii. Ma întreb daca e absolut întâmplator că nimeni – Traian Basescu ori intelectualii „anti-comunisti” care l-au numit si sustinut pe Tismaneanu în pozitia de presedinte al Comisiei Prezidentiale – nu a dat nici cea mai mica atentie acestor informatii.

PS 4 Informatiile privind bugetul Comisiei si modul cum a fost el cheltuit a constituit si constituie un mare mister. În urma cu mai mult de o luna, am adresat Presedintiei o cerere, pe baza Legii accesului la informatii, în care am cerut lamuririle pe care aveam si am tot dreptul sa le obtin. Termenul legal a trecut deja, fara sa primesc vreun raspuns. Bineînteles că n-am de gând sa las lucrurile asa, mai ales că refuzul sugereaza si el posibile surprize. (New York Magazin, 7 februarie 2007)


Procesul comunismului: o noua amânare (V), articol publicat in anul 2007