Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Huntington: Casandra sau pretext? (II)

Ma miram saptamâna trecuta de dorinta halucinanta care îi bântuie pe unii contemporani de a vedea distrusa religia islamica, sub motiv că, nu-i asa, ar fi "o religie a urii si intolerantei." Ma miram, însa, numai pe jumatate, pentru că în cealalta jumatate vad foarte clar impostura si manipularea. Destui dintre cei care predica toate acestea stiu cum nu se poate mai bine că adevaratele religii - si Islamul este una dintre ele - sunt religii ale iubirii, si nu ale intolerantei si urii. Si sunt astfel pentru ca o religie adevarata nu poate sa fie altfel. Cei care afurisesc Islamul stiu bine că teologic sunt complet descoperiti. Pe destui dintre ei, luati din scurt si somati sa renunte la lozinci, i-am vazut facîndu-se de râs atunci când li s-a cerut sa probeze teologic ineptiile pe care tocmai le debitasera.

Istoria ne învata cu prisosinta - ne învata daca vrem cu adevarat sa învatam ceva din ea - că religiile nu sunt intolerante si nu propovaduiesc ura si violenta. Ce s-a întâmplat si se întâmpla cu adevarat este ca religiile devin dintr-o data ceea ce spun unii că ar fi, mai ales atunci când oamenii politici vor sa se foloseasca de ele - câteodata chiar cu concursul liderilor religiosi - denuntîndu-le sau manipulîndu-le dupa cum le cer propriile planuri si interese.

Ce îi poate consola pe mirenii ignoranti (ori rau intentionati) e că uneori teologii însisi fac ce n-ar trebui. Ma gândesc, de-un exemplu, la alegatiile din toamna trecuta ale Papei Benedict al XVI-lea. Actualul conducator al Bisericii Catolice este cunoscut pentru simpatiile sale fata de ideile politice "de dreapta", conservatoare (din pacate însa, ca Papă, se pare ca unicul merit cu care este asociat numele sau este, deocamdata, acela de a fi urmat respectatului Ioan Paul al II-lea - stralucit înclusiv în opera sa de apropiere si întelegere între religiile lumii.). La Regensburg, în Germania - nota bene, cu ocazia unui discurs a carui idee centrala se voia aceea că "ratiunea trebuie sa fie cheia dialogului între religii"! - Papa a adus Islamului o acuza pe cât de nemeritata pe atât de cauzatoare de tensiuni indezirabile. Înaltul prelat a gasit cu cale că Islamului trebuie sa i se reproseze faptul că Profetul Mohamed nu ar fi adus nou decât idei rele si inumane, printre care si aceea că religia sa trebuie raspândita cu spada. Cita cumva din Coran Sfântul Parinte în discursul sau? Bineînteles ca nu, ci dintr-un "împarat crestin din secolul al XIV-lea". Un "om politic", deci! Dar chiar si asa, citîndul pe Manuel al II-lea Palelologul, Papa stia bine că, într-o alta împrejurare, împaratul  Bizantului mai spusese si că: "Mai bine turbanul turcesc, decât palaria de cardinal", cu sensul că îi considera pe musulmani mai umani decât pe "cruciatii crestini".  Cum era de asteptat, lumea musulmana a dezavuat în termeni severi cele întâmplate (iar protagonistul lor a "regretat" că declaratiile sale au fost interpretate ca ofensatoare la adresa musulmanilor - de parca ar fi putut fi interpretate altfel).

Si totusi, peste numai doua luni, în Turcia, cu ocazia primei sale vizite într-un tara majoritar musulmana, Papa avea sa se bucure de o primire foarte buna. Neasteptat de buna daca ne gândim la "valul urias de proteste" pe care unii îl anticipau (ori chiar si-l doreau) si care finalmente nu s-a confirmat câtusi de putin. Mai mult, sunt date care sugereaza că Guvernul turc a primit cu suficienta luare aminte solicitarea de a acorda libertate religioasa tuturor credinciosilor, si de a recunoaste legal Biserica Catolica. Să nu uit, sarindu-i în aparare compatriotului sau, cancelarul german Angela Merkel a explicat că cei care l-au criticat pe Papă "au înteles gresit telul discursului sau, care era un apel la dialog între religii". Un apel la dialog lansat printr-o înjuratura... Cu o asemenea explicatie, la urmatoarele alegeri Papa ar putea întoarce gestul binevoitor invitîndu-i pe nemti s-o voteze pe doamna Merkel cu argumentul că, vorba lui Caragiale, "e damă bună".

În orice caz, optiunile de ordin politic ale Suveranului Pontif par sa reprezinte si principala cauza din care Vaticanul ignora complet (sau cel putin asta e perceptia publica) tragedia care are loc de aproape patru ani în Irak. Într-un razboi sângeros, la începutul secolului XXI, au murit deja câteva sute de mii de oameni (musulmani, si nu crestini, e adevarat) iar vocea Sfântului Scaun nu se face deloc auzita. Cu ocazia unei întâlniri, din vara lui 2004, Papa Ioan Paul al II-lea i-a repetat presedintelui Bush, în termeni fara echivoc, opozitia categorica a Vaticanului fata de razboiul din Irak. Într-un moment în care dimensiunile de astazi ale tragediei nu puteau fi anticipate nici în visele cele mai negre, Papa îi imputa interlocutorului sau că "În ultimele câteva câteva saptamâni au iesit la iveala alte evenimente deplorabile care au tulburat constiinta civica si religioasa a tuturor si au facut mai dificil atasamentul senin si hotarât fata de valorile umane comune." Ce a urmat dupa luminosul Parinte a fost si este o tacere stânjenitoare, cu multiple si inavuabile întelesuri.

Din pacate, însa, nu doar Biserica Catolica se poarta astfel. La Bucuresti, de pilda, înaltii ierarhi ortodocsi nu fac nici ei decât sa predice pacea - motaind la amvon - în cazanii impersonale si evitînd sa-i tulbure pe mai marii zilei, aliatii de aici ai razboinicului Bush. (New York Magazin, 28 februarie 2007)


Huntington: Casandra sau pretext? (II), articol publicat in anul 2007