Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Pe marginea unui mandat ministerial (III)

Episodul Ordonantei DIICOT, de care am amintit saptamâna trecuta, nu a fost singurul în care initiativele fostului activist de drepturile omului au contrazis ideile sale de pâna atunci. Un alt exemplu este cel al Hotarârii de Guvern 1897/2006, data în aplicarea Legii de executare a pedepselor penale (275/2006). Ca sa ma opresc numai la asta, prin amintita HG au fost aduse restrângeri unor drepturi importante ale detinutilor – de a primi vizite, pachete cu alimente etc. Actul normativ a adaugat nepermis la Lege atunci când a stabilit, pe de o parte, că detinutii pot fi vizitati de persoane din afara penitenciarului cu aprobarea scrisa a directorului unitatii, iar pe de alta parte că pachetele cu alimente pot fi primite numai cu ocazia vizitelor, si nu si prin posta, ca pâna atunci – ceea ce anuleaza practic dreptul de a primi asemenea pachete pentru detinutii ale caror familii nu-si pot permite cheltuieli cu deplasarea, uneori de la distante foarte mari, la penitenciare. Era de asemenea de asteptat ca fostul activist de drepturile omului sa nu introduca în reglementarile amintite, ca pedeapsa, suspendarea dreptului de a primi alimente de la familii, o sanctiune evident contraindicata în conditiile în care în penitenciarele din România hrana este în continuare departe de a "satisface prin calitate si cantitate normele dietetice si igienice moderne", cum o cer explicit inclusiv "Regulile europene pentru penitenciare". În sfârsit, cei care au atribuit fostului ministru "un merit exceptional" pentru desfiintarea serviciului de informatii al MJ (fostul, rau famatul SIPA) ar trebui sa nu piarda din vedere că respectivul Serviciu a fost desfiintat prin Hotarâre a Guvernului iar în locul sau ministrul Justitiei a înfiintat Directia pentru Prevenirea Criminalitatii în Mediul Penitenciar – o structura avînd de asemenea atributii informative si contrainformative, si în legatura cu care exista numeroase suspiciuni că a preluat destui dintre fostii ofiteri SIPA.

Referindu-ma la Monica Macovei ca la un cunoscut militant pentru drepturile omului, simt nevoia sa amintesc aici, în treacat, de povestea casei nationalizate pe care parintii sai au obtinut-o, în detrimentul proprietarilor de drept, în perioada mandatului sau ministerial (printr-o actiune în justitie care ea însasi a ridicat grave semne de întrebare). Ca presedinta a APADOR-CH, dar si ca avocata la Strasbourg a destui proprietari care au apelat la ea, Monica Macovei a militat constant si convingator pentru restituirea neconditionata a proprietatilor confiscate abuziv de regimul comunist. Cazul la care ma refer ne-a revelat însa, din pacate, o alta mentalitate a Monicai Macovei atunci când în cauza s-au aflat interesele sale si ale familiei sale. Întrebata de ziaristi cum comenteaza cazul care o viza, ea a raspuns destul de nedeslusit si sibilinic, ceva de genul "a fost decizia parintilor, eu i-am sfatuit sa dea casa înapoi". Îmi pare rau dar o asemenea atitudine nu putea fi decât profund dezamagitoare venind de la un om pe care, în chestiunea data, pâna atunci îl recomandasera alte standarde de ordin principial si etic. Desigur că ar fi nedrept sa i se impute fostului ministru că nu a reusit sa schimbe decizia parintilor. Dar daca încercari de schimbare a acestei decizii au existat cu adevarat si au esuat, atunci o luare publica de pozitie, neechivoca,  s-ar fi impus în termeni precum: "Regret că parintii mei au luat aceasta decizie, în pofida solicitarii pe care le-am facut-o de a da casa înapoi. Le prezint scuze proprietarilor pentru că familia mea se opune repararii unui abuz al regimului comunist si îi asigur că, în cazul în care se va pune problema sa mostenesc acest imobil, li-l voi restitui imediat si neconditionat". Neprocedînd astfel, fostul ministru al Justitiei a ratat o ocazie excelenta de a consacra un model comportamental în viata publica.

În sfârsit, celor care vad numai excelenta în mandatul Monicai Macovei, le-as aminti si faptul că fostul ministru nu a facut ceea ce în mod evident s-ar fi cuvenit pentru înlocuirea fostului procuror general Ilie Botos. Numai cine nu vrea sa stie nu stie raul pe care Botos l-a facut, în anii guvernarii PSD, la conducerea Ministerului Public. Si totusi, el a plecat din functie, de buna voie, numai dupa un an si jumatate de la venirea la MJ a Monicai Macovei – probabil jenat el însusi de absurdul unei situatii pe care numai noul ministru al Justitiei parea sa nu-l sesizeze. Desi a promis că va clarifica acuzatiile aduse predecesoarei PSD-iste, Rodica Stanoiu, cu privire la neregulile contractului de restaurare a Palatului Justitiei, fostul ministru a plecat fara a fi clarificat ceva – de aici probabil că au aparut si acuzele ce i-au fost aduse (între altii de Mugur Ciuvica, fostul consilier al presedintelui Constantinescu), că în cele din urma ar fi consimtit sa "acopere o afacere de mare coruptie a guvernului Nastase, în care statul român a pierdut deja peste 18 milioane de euro". (Nu a clarificat aceasta afacere, în schimb instantele de judecata i-au respins ca netemeinica sesizarea facuta cu privire la o anumita suma de bani pe care Rodica Stanoiu ar fi încasat-o fara drept ca pensie.)

Desi de asemenea a promis, nu a lamurit practic nimic nici în legatura cu sinuciderea tânarului procuror Cristian Panait – un caz tragic în care au existat numeroase suspiciuni de presiuni politice. Ca si în destule alte cazuri, în care pentru rezolvarea problemelor s-ar fi impus sa urmeze strict calea textului de lege si a mecanismelor institutionale prescrise de acesta, fostul ministru a ales presa si "scrisorile deschise" adresate nimanui altcuiva decât procurorului general Ilie Botos, suspectat puternic el însusi că este interesat în musamalizarea cazului. Dar procurorii subordonati Monicai Macovei au mai închis, într-un mod de-a dreptul scandalos, si dosarul Stenogramele PSD, o afacere vorbind aproape mai clar ca nici o alta despre "sistemul ticalosit" din cauza abuzurilor politice sub guvernarea PSD (cazul fusese sesizat Parchetului de mai multe organizatii neguvernamentale, inclusiv de cea careia Monica Macovei îi fusese presedinta). Cu ocazia desemnarii judecatorilor români la instantele europene, în toamna anului trecut, Renate Weber a probat destul de convingator neregulile serioase ale procesului gestionat esentialmente de fostul ministru (regulile fusesera desconsiderate de o maniera care facea evidenta incorectitudinea). Raspunsul Monicai Macovei nu a convins de contrariu – iar scandalul a trecut de a doua zi într-o uitare care în România îngroapa mai toate lucrurile grave.

Comisarul european pentru Justitie Franco Frattini s-a numarat printre cei care au laudat "rezultatele exceptionale" si "rolul crucial al fostului ministru în reforma Justitiei si combaterea coruptiei". Nu este exclus ca o asemenea atitudine sa fi vrut inclusiv sa încurajeze o evolutie care, comparativ cu guvernarea precedenta PSD, aparea pentru oricine mai buna. Ceea ce e de înteles pentru oricine. Dar mai mult de atât exagerarile politicianului european nu puteau nici ele sa ajute la ceva, realitatea din România încapatânîndu-se sa ramâna cea pe care o stim bine. Si pe care o percep ca atare nu numai românii, dar si institutii internationale cât se poate de competente si de credibile în domeniu. Cum putea sa fie crezut la modul absolut Franco Frattini în conditiile în care, de pilda, analizele Transparency International relevau evolutii deloc la fel de spectaculoase. Daca în anul 2004 România era notata cu 2,9 pentru Indicele de Perceptie a Coruptiei, în 2005 acelasi criteriu primea 3,0 iar în 2006, cu putine luni înainte ca Monica Macovei sa-si încheie mandatul – 3,1 (într-o scala de la 0 la 10). Desigur ca astazi ne este evidenta masura în care Bruxellesul a relativizat criteriile de aderare în procesul evaluarii situatiei din România. Cu numai trei luni înainte de 1 ianuarie 2007, în Raportul decisiv din septembrie 2006, Comisia Europeana nu a ezitat sa conchida, de exemplu, ca în România chestiunea "coruptiei la nivel înalt" a fost rezolvata si că ceva probleme ar mai fi ramas doar pe la nivelul "autoritatilor locale". Ar putea sa existe cineva care sa nu recunoasca într-o asemenea evaluare o exagerare flagranta?

Evident că, oameni fiind, judecata fiecaruia dintre noi e fatalmente subiectiva. Numai că atunci când suntem comisari europeni, lideri de opinie sau ministri judecata noastra neatenta ori partizana poate sa semene confuzie sau sa faca alte rele înca si mai mari. O informatie de data recenta ne spune că unul dintre cei mai corupti "baroni locali", Dumitru Sechelariu, tocmai a fost gasit nevinovat de instanta de judecata; si nu e deloc exclus ca în continuare sa ploua cu asemenea achitari. În aceasta situatie, oare nu se va întreba oricine cum de e posibil asa ceva cu o justitie despre care Franco Frattini însusi ne-a asigurat că a fost reformata cu "rezultate exceptionale"? (New York Magazin, 16 mai 2007)


Pe marginea unui mandat ministerial (III), articol publicat in anul 2007