Printr-o declaratie facuta la 30 decembrie 1997 - la jumatate de secol deci de când comunistii l-au silit sa abdice - Regele Mihai a desemnat-o pe Principesa Margareta sa-i succeada "în toate drepturile si prerogativele". Decizia Regelui a suprins pe mai toata lumea iar câtiva monarhisti dintre cei mai vocali (vocali mai ales atunci când fac caz de optiunea lor) s-au aratat tare nemultumiti de anuntul Regelui. Unii, mai cu seama dintre cei carora motivele nemultumirii pareau a nu le fi prea clare nici chiar lor însile, au lasat sa se înteleaga că de fapt se simt ofensati din cauza că Regele alesese sa nu-i consulte înainte sa decida cum a decis.
La momentul la care a fost anuntata, si bineînteles că si dupa aceea, si aceasta mai veche decizie a Casei Regale a fost tratata cu destula superficialitate - politicienii, ziaristii si comentatorii parînd mai degraba interesati sa descopere musai nu se stie ce intrigi în decizia Regelui decât sa afle adevaratele ei motive. Din aceasta cauza as profita de ocazie si as sintetiza în câteva rânduri explicatia pe care a dat-o actului de atunci a Regelui Mihai un expert al domeniului, istoricul Gabriel Badea-Paun. Pe baza textului Constitutiei din 1923 (art 129), care permite revizuirea acesteia la initiativa Regelui sau a unei dintre cele doua Camere ale Parlamentului, Regele a valorificat dreptul constitutional care îi revine si a propus practic modificarea articolelor (77 si 78) care stabilesc succesiunea la Tron în linie masculina. În plus, procedînd astfel si desemnînd-o pe Principesa Margareta drept succesoare a sa, Regele si-a manifestat din nou independenta fata de ramura Sigmaringen a Familiei Sale, astfel cum a facut-o în tot timul domniei si apoi în exil. Familia de sânge a fost înlocuita astfel cu una nationala. Respectîndu-si atributiile constitutionale, Regele a luat initiativa pentru a face aceasta modificare. El a facut numai ceea ce îi era permis, subliniind inechivoc că "finalmente poporul va decide" (desigur, în cadrul unui eventual referendum care ar da câstig de cauza Monarhiei - si care ar decide inclusiv cu privire la initiativa regala în discutie).
Aici as face o paranteza ca sa deplâng înca o data atitudinea cu adevarat de plâns si atât de greu de justificat cu care mai ales Occidentul l-a tratat si îl trateaza pe Regele Mihai, si prin asta ideea monarhica din România. Dar iata ce ne spune Regele însusi, într-una dintre ocaziile în care a ales sa vorbeasca public, atât de deschis, despre aceasta chestiune: "Prin anii 40, puterile occidentale mi-au spus ca ar trebui sa accept ca inevitabila ocupatia sovietica. Am refuzat. În timpul unei vizite în Vest, în 1947, mi s-a spus că e prea periculos sa ma întorc în România. Am refuzat acest sfat si m-am întors acasa pentru a fi cu voi cât mai mult posibil. În timpul anilor lungi de exil am fost de asemenea sfatuit sa uit de România si sa-mi concentrez eforturile pentru a-mi cladi o viata îmbelsugata în Occident. Nu am luat în seama nici acest sfat. Când Ceausescu era comunistul favorit în Vest, mi s-a spus că opozitia mea fata de regimul lui devenise suparatoare. Dupa 1989, am fost sfatuit frecvent sa sustin un partid sau altul, sa încurajez un politician sau altul si chiar sa candidez în alegerile prezidentiale". Asadar, ma întreb, cum poti sa întelegi o asemenea atitudine? Cum poti sa întelegi că liderii occidentali de ieri si de azi au dorit si doresc ca Regele sa se tina cât mai departe de treburile tarii? Cum poti sa întelegi că Regele este somat sa nu se implice în destinul poporului sau, că partidele istorice sunt distruse unul câte unul iar liderii occidentali îi sustin pe urmasii regimului criminal ceausist? Daca în societatile lor denazificarea a ajuns pâna si în gaura de sarpe, de ce cred domniile lor că România trebuie musai condusa de colaboratorii regimului comunist odios si de oamenii Securitatii criminale?
Dar sa revin. Cum spun, în decembrie 1997 Regele Mihai a desemnat ca urmator conducator al Casei Regale (si eventual succesor la Tron) pe Principesa Margareta - casatorita deja la acea data cu viitorul Principe Radu. Pentru ca în martie 2007, cu ocazia lansarii strategiei "România, o viziune pe 30 de ani" (la care m-am referit saptamâna trecuta), sa constatam câteva noutati - sugerate, daca nu chiar explicite. Pe de o parte, în cele câteva rânduri cu care a deschis documentul, Regele a ales sa confere pozitii egale Principesei Margareta si Principelui Radu în strategia "viziunii pe 30 de ani". "România", a scris Regele, "are nevoie de o viziune durabilă, care să completeze democratia si libertătile garantate de apartenenta la NATO si la Uniunea Europeană. Pun această răspundere în mâinile Principesei Margareta si ale Principelui Radu, cu speranta că vor putea să o ducă la bun sfârsit".
Ceea ce în textul citat pare sa ne spuna, literal vorbind, că doi reprezentanti ai Casei Regale au fost însarcinati cu responsabilitatea unei strategii punctuale, în fapt ar putea sa fie mai mult decât atât. Anume sa spuna că la nivelul Casei Regale desemnarea mai veche a Principesei Margareta ca succesoare la Tron ar fi repusa în discutie si, odata cu ea, întreaga ipoteza în al carei context decizia respectiva a fost adoptata - aceea ca în viitor "un eventual referendum ar da câstig de cauza Monarhiei". Că nu este deloc improbabil asa ceva ne-o spun inclusiv câteva afirmatii pe care Principele Radu le-a facut în preziua lansarii "strategiei pe 30 de ani", în interviul din Adevarul, de care de asemeni am amintit saptamâna trecuta. Apropo, Adevarul care în primavara a fost o gazda atât de generoasa pentru Casa Regala e acelasi - si totusi altul (fara Tinu, C T Popescu, Andon & Co) - care în anii "tranzitiei" s-a pretat la toate mizeriile posibile în apararea Sistemului fesenisto-securist de dupa 1989: atacarea partidelor istorice, a organizatiilor civice si a Casei Regale (între altele, mega-abjectie "Fire-ai al naibii, majestate!"), diversiunile si incitarile nationaliste, sustinerea mineriadelor si câte si mai câte. La una din întrebarile ziaristilor ("Credeti ca la un moment dat ar putea veni o zi în care Coroanei sa i se adauge si putere politica?"), Principele Radu a raspuns că: "Da. Dar ea va fi facuta într-o modalitate cu totul diferita de felul în care a fost în 1947". Iar mai departe discutia dintre ziaristi (doi cunoscuti monarhisti, din noua echipa a ziarului) si Principe a decurs astfel:
"- Casa Regala îsi doreste acest rol?
- Casa Regala îsi doreste sa faca viziunea posibila. Dar în niciun caz aceasta nu va însemna o cariera politica. Desi am primit propuneri.
- Si de ce nu le dati curs?
- Vedeti, diferenta este că mie mi-a spus-o odata cineva - va rog sa-mi iertati vanitatea, că nu este normal sa vorbesc despre mine asa - ca ar trebui sa ma gândesc că eu nu am cariera, eu am destin. Or, acelasi lucru este perfect valabil si pentru mine, si pentru Principesa".
Departe de a fi un superlativ al claritatii în exprimare - dimpotriva, as zice, si pare că nu întâmplator - raspunsurile Principelui indica neîndoielnic modificari ale viziunii Casei Regale cu privire la rolul pe care ar putea sa-l joace în urmatoarele decenii în istoria României, la modalitatea concreta, politic-constitutionala, prin care ar putea ajunge sa joace acest rol, dar si cu privire la reprezentantii prin care preconizeaza astazi că ar putea sa-si asume acest rol. (New York Magazin, 1 august 2007)
Casa Regala: un moment important (II), articol publicat in anul 2007