Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Duplicitate sau altceva? (I)

În primavară, mai exact pe 26 martie 2007, primul ministru Tariceanu facea urmatoarea declaratie în fata ziaristilor: "A venit vremea sa-i aducem pe militarii nostri, femei si barbati, acasa. Voi face tot ceea ce depinde de mine, potrivit atributiilor stabilite de Constitutie si de lege, ca pâna Craciun contingentul militar românesc dislocat in Irak sa fie adus în tara, conform unui calendar stabilit cu aliatii si partenerii nostri. Ma voi bate sa-i conving pe toti cei care sustin contrariul sa le permita soldatilor nostri sa ia masa de Craciun acasa cu famiile lor". Pledoaria sefului liberal pentru retragerea din Irak venea în continuarea altor gesturi de acelasi gen, pe care Tariceanu si partidul sau le facusera în anii precedenti, cu deosebire în 2006. În iulie 2006, Delegatia Permanenta a Partidului votase o rezolutie privind retragerea din Irak, în care liberalii anuntau inclusiv o campanie de informare si de strângere de semnaturi pentru sustinerea initiativei lor. Conducerea liberala îl mai mandatase pe ministrul de atunci al Apararii, Teodor Atanasiu, sa ceara retragerea din Irak în Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, avînd în vedere, se spunea, pierderile de vieti omenesti si efortul financiar foarte mare pe care participarea la operatiunile din Irak si Afganistan îl impun României. Peste câteva luni, în octombrie acelasi an, PNL anunta că fusesera strânse în jur de un milion de semnaturi sustinînd retragerea din Irak, semnaturi "care vor fi transmise Parlamentului pentru o decizie în sensul acesta".

Dupa ce au venit la guvernare, în urma alegerilor din 2004, liberalii au fost cei mai categorici în sustinerea retragerii din Irak. Dar ideea a fost sustinuta nu numai de ei, ci si de toate celelalte partide parlamentare cu exceptia PD - cum stim, turma pedista urmîndu-si si pe acest drum, tacuta si supusa, baciul cotrocean. Demagogi si duplicitari ca totdeauna, PSD-istii lui Geoana si Iliescu au sustinut si ei - "fara rezerve" - ideea retragerii din Irak. De parca batalioanele românesti ar fi ajuns acolo în cretacic, si nu în vremea ultimei lor guvernari. UDMR-istii lui Béla Markó, camarazi ai lui Iliescu si Geoana în amintita guvernare, au îmbratisat si ei ideea - între altele, dar deloc de neglijat, foarte populara si printre votantii maghiari. În sfârsit, sustinatoare ale plecarii din Irak au fost si au ramas Partidul România Mare si Partidul Conservator. Asadar, un calcul aritmetic simplu ne arata că adeptii retragerii României din Irak totalizeaza peste 70% din voturile din Parlament. O optiune asemanatoare a avut, constant, si cea mai mare parte a populatiei. În iulie 2006, un sondaj Gallup constata ca 62% dintre români se pronuntau pentru renuntarea la participarea militara în Irak, în timp ce numai 27% dintre ei erau împotriva.

Cu toate acestea, însa, trupele românesti continua sa se afle angajate în misiuni ce nu tin câtusi de putin de obligatiile României ca membra a NATO. Încât insinuarile lui Basescu pe aceasta tema nu sunt decât o tentativa manipulatorie ridicola. Practic la fel de neconcludente si manipulatorii sunt si alegatiile că interventia militara în Irak s-ar afla "sub mandat ONU, pe baza Rezolutiei 1483 din 2003 a Consiliului de Securitate". Este adevarat că statele participante la auto-intitulata "Forta multinationala din Irak" au semnat între ele un auto-intitulat "Memorandum" care invoca amintita Rezolutie ONU, dar toate acestea nu înseamna absolut deloc că interventia lor abuziva în Irak, contrara flagrant vointei organizatiei mondiale, s-a facut pe baza unui "mandat al ONU" (practic acelasi lucru se poate spune si despre Rezolutia CS 1511/2003, invocata si ea abuziv si manipulator de Basescu). Pentru cine a uitat: pe 20 martie 2003, SUA au invadat Irakul, fara o aprobare a Consiliului de Securitate si violînd flagrant normele de drept international (ulterior, un numar de state aveau sa se alature americanilor în auto-intitulata "Forta multinationala"). Ceea ce a urmat în cei mai bine de patru ani reprezinta o catastrofa în mai toate sensurile. Este adevarat ca, la data de 23 mai 2003, Consiliul de Securitate a adoptat Rezolutia 1483 (privind, atentie, "Situatia dintre Irak si Kuwait"), Rezolutie care, între extrem de multe alte chestiuni de natura celor sugerate de titlu, constata si că invazia Irakului e deja un fapt împlinit - si, preocupat în mod evident si pe buna dreptate de faptul că abuzul invaziei ar putea fi urmat de altele, cheama fortele invadatoare (punctul 4 al Rezolutiei) sa actioneze în conformitate cu Carta ONU si dreptul international pentru prosperitatea, stabilitatea si securitatea tarii si pentru a asigura dreptul la autodeterminare a poporului irakian.

În conditiile acestea, a invoca aceasta Rezolutie ca sa sustii, ca Traian Basescu, că trupele române se afla în Irak "în baza unui mandat ONU" mi se pare o pungasie dintre cele mai ordinare. As al manipularilor de extractie securista, fostul agent-sef ceausist de la Anvers (astazi om de mare încredere al Casei Albe), nu a ratat aproape nicio ocazie sa sugereze că situatia militarilor din Irak ar fi practic una si aceeasi cu a celor din Afganistan. Evident că nici aici nu-i nimic adevarat. Spre deosebire de Irak, în Afganistan militarii români se afla într-adevar sub mandat ONU - dar si în cadrul unei misiuni NATO. În Irak, sub mandat ONU se afla exclusiv Misiunea de Asistenta ONU pentru Irak (UNAMI), înfiintata prin Rezolutia CS 1500 din 14 august 2003. În rest, sofisme si manipulari de doi bani.

Saptamâna viitoare voi încerca sa explic cum de este posibil ca trupele românesti sa fie în continuare angajate în Irak desi de aproape doi ani de zile cei mai multi dintre români se declara împotriva - iar marea majoritate a fortelor politice de la Bucuresti se declara si ea, categoric, cum spun, în favoarea încheierii respectivelor misiuni. (New York Magazin, 29 august 2007)


Duplicitate sau altceva? (I), articol publicat in anul 2007