Duplicitate sau altceva? (II)

Un oficial al Bruxellesului, Jonathan Scheele, fostul sef al Delegatiei UE în România, spunea cu ceva timp în urma despre România că e "o tara pe care cu cât o cunosti mai bine, cu atât o întelegi mai putin". La Bucuresti, cugetarea diplomatului european a fost, pe buna dreptate, aplaudata copios - sigur că da, inclusiv de unii dintre intelectualii si politicienii carora tara trebuie sa le fie etern recunoscatoare pentru acest amar paradox. Cum sa nu aiba dreptate diplomatul european, când, ca sa ma întorc la ce scrisesem în prima parte a acestui text, România continua sa fie implicata în Irak în pofida faptului că cea mai mare parte a clasei politice si a românilor se declara împotriva acestei implicari?

Spuneam în prima parte a textului meu că atât actualul Guvern cât si o majoritate însumînd mai mult de 70% din voturile din Parlament (practic toate partidele cu exceptia PD) se declara ferm în favoarea retragerii din Irak, si cu toate acestea decizia încheierii respectivei misiuni este departe de a fi luata. Cum poate sa se explice asa ceva? Eu unul cred că nu-i cu totul exclusa o anumita duplicitate la nivelul clasei politice dâmbovitene. Cu alte cu cuvinte cred că nu-i cu totul exclus ca oamenii politici de la putere si din opozitie sa se afle si pe aceasta tema într-o coniventa vrînd sa dea satisfactie deopotriva ambelor optiuni ale concetatenilor lor, alegatorii - pentru, respectiv împotriva retragerii din Irak (aceasta din urma foarte putin raspândita printre români). De-a lungul timpului am mai avut ocazia sa suspectez si alte asemenea atitudini, prin care o clasa politica tot o apa si-un pamânt, consimtind la tot felul de complicitati si de stratageme manipulatoare, a reusit sa treaca drept altceva decât este, sa salveze aparentele - si odata cu ele sa se salveze pe sine însasi; ceea ce nu e deloc un lucru prea complicat într-o democratie ca aceea de care românii au avut si au parte în toti acesti ani. Procedînd astfel în chestiunea prezentei în Irak, establishmentul politic românesc a acreditat si în plan extern ambele optiuni posibile, dînd astfel satisfactie atât "Marelui Licurici" (Basescu dixit) si "Axei" sale, cât si celorlati "aliati", care nu vad cu ochi buni implicarea în continuare a României în Irak. Ca si altadata în asemenea cazuri, politicenii bucuresteni îsi vor fi zicînd că procedînd astfel sunt din cale afara de inteligenti si de "pragmatici", si că indiferent cum se vor termina lucrurile, ca de atâtea alte ori în istoria tarii lor, ei tot în tabara învingatorilor se vor afla.

Exagerez eu? Dar poti sa explici altfel, rational, ceea ce se întâmpla? Este adevarat, Legea 42/2004 privind participarea fortelor armate la misiuni în afara tarii (art 4) prevede că Consiliul Suprem de Aparare a Tarii este autoritatea care decide, pâna la data de 30 iunie a fiecarui an, fortele si mijloacele ce pot fi puse la dispozitie în anul urmator în vederea participarii la misiuni externe. Au existat voci contestînd legitimitatea institutionala a CSAT de a exercita asemenea importante prerogative. În buna parte sunt si eu de acord cu obiectiile facute, numai că trebuie tinut cont de faptul că respectivele competente sunt date CSAT prin chiar Constitutia României (art 119-CSAT organizeaza si coordoneaza unitar "participarea la mentinerea securitatii internationale si la apararea colectiva în sistemele de alianta militara, precum si la actiuni de mentinere sau de restabilire a pacii"). Încât daca se doreste cu adevarat revizuirea actualelor prerogative în materia despre care vorbesc, se impune revizuirea Constitutiei. Inclusiv în sensul desfiintarii CSAT, ceea ce reprezinta o optiune care chiar ar merita luata în serios. Apropo de asta, pe când gâlceava dintre PNL si PD-istii lui Basescu era înca la începuturi, liberalii apucasera sa anunte cu surle si trâmbite că nu se vor lasa pâna când nu vor desfiinta CSAT. "O institutie de inspiratie sovietica", ce se pare ca îi era antipatica d-lui Tariceanu exclusiv pentru ca e condusa de Basescu - care Basescu reusea sa-si impuna mai toate deciziile, în special cu sprijinul ministrilor PD-isti membri ai Consilului). Numai că odata cu timpul - si cu scoaterea PD de la guvernare - a trecut si furia liberala împotriva amintitei institutii.

Că prerogativele CSAT se cer revazute ne-o arata si situatia creata, în care vointa a peste 70% dintre parlamentari este, nu-i asa, înfrânta, într-o chestiune de maxima importanta, de o alocare deficitara a unor competente legale. Nu cred sa poata exista cineva caruia sa nu i se para complet absurd ca, într-o chestiune de o asemenea importanta, deciziile unei institutii apartinînd autoritatii executive sa scape cu totul controlului Parlamentului (autoritatea pe care art 61 din Constitutie o defineste inechivoc si pe drept cuvânt "organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autoritate legiuitoare a tarii"). În conformitate cu normele constitutionale proprii, statul român este organizat potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor. Iar "echilibrul puterilor" înseamna, între altele, controlul parlamentar asupra puterii executive ("Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice"), control care presupune inclusiv dreptul Parlamentului de a demite Guvernul, de a cenzura buna parte a deciziilor si actelor sale etc. Or, spre deosebire de Guvern, CSAT scapa practic oricarui control din partea "organului reprezentativ suprem al poporului român" - desi, nu poate sa existe vreo îndoiala, CSAT este si el o autoritate executiva. CSAT nu poate sa functioneze (ba bine că nu!) ca un stat în stat, ale carui decizii sa nu fie supuse niciunui control. Mai ales că respectivele decizii vizeaza chestiuni de un indiscutabil interes national, în legatura cu care, insist, vointa "organului reprezentativ suprem al poporului român" ar trebui sa nu poata fi nesocotita.

Foarte recent, Ministerul Apararii condus de liberalul Teodor Melescanu a initiat un proiect pentru o noua lege privind participarea fortelor armate la misiuni în afara tarii, cu intentia evidenta de a permite Parlamentului sa decida el retragerea "neplanificata" (sic!) a fortelor armate aflate deja în misiuni externe (art 4 din Proiectul de lege). Probabil că strategii d-lui Melescanu vor fi foarte mândri de ideea lor, numai că solutia e cât se poate de contrara normelor constitutionale în materie, pe care tocmai le-am amintit, în conformitate cu care atât trimiterea trupelor în misiuni externe cât si retragerea lor (aici vorbim despre principiul simetriei normelor juridice) constituie un atribut exclusiv al CSAT. Încât nu este deloc exclus ca prezidentul Basescu si camarazii sai pedisti sa atace ca neconstitutionala, cu sanse reale, prevederea cu pricina, daca va fi votata de Parlament. (New York Magazin, 3 octombrie 2007)

Duplicitate sau altceva? (II), articol publicat in anul 2007