Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Duplicitate sau altceva? (III)

Ma numar printre cei care pâna la scoaterea PD-ului de la guvernare au vazut în amânarea deciziei de retragere a trupelor românesti din Irak (amânare la care m-am referit în primele doua parti ale articolului de fata) incapacitatea PNL, principalul partid din coalitia la putere, de a-si impune punctul de vedere într-un CSAT controlat de presedintele Basescu împreuna cu ministrii PD si alti sustinatori ai sai, membri ai CSAT. Aritmetica voturilor din Consiliu (prezidat, potrivit legii, de presedintele României) conducea inevitabil la aceasta concluzie. Numai că dupa iesirea pedistilor din Guvern situatia în privinta amintitei decizii a ramas neschimbata. Desi câteva luni bune dupa, primul ministru împreuna cu cei 6 ministri liberali membri ai CSAT au detinut o majoritate care le-ar fi permis sa ia fara probleme aceasta decizie - de care, vreme de aproape doi ani, au facut un mare caz ca ar fi vrut s-o ia.

Desigur, din punct de vedere formal ar fi putut sa existe o problema cu textul de lege - destul de nefericit si interpretabil ca formulare - care spune că deciziile în CSAT "se adopta prin consens". Ceea ce în mod practic presupune o unanimitate pe cât de fortata pe atât de absurda, care obliga membrii CSAT sa renunte la opiniile lor si la orice optiune personala si sa se alinieze parerii si deciziei majoritatii. Teoretic vorbind - dar foarte posibil si din punct de vedere practic - într-o anumita chestiune cei 12 membri ai Consiliului pot sa aiba trei sau patru puncte de vedere diferite, ireconciliabile chiar. Ce faci într-o asemenea situatie? În ce fel mai poate fi luata o decizie "prin consens"? Ce vreau sa spun e că daca, vrînd cu adevarat sa rezolve problema retragerii din Irak, liberalii s-ar fi împiedicat în luarea deciziei de textul la care m-am referit, solutia ar fi fost cât se poate de simpla: amendarea respectivului paragraf printr-o Ordonanta de urgenta - Ordonanta care nu ar fi avut nici cea mai mica problema sa fie apoi aprobata în Parlament de vreme ce, cum am mai spus, retragerea din Irak întrunea si întruneste, la nivel declarativ cel putin, adeziunea a peste 70% dintre deputati si senatori. Noua formulare, care sa faca posibila adoptarea hotarârii despre care liberalii ne spun ca si-o doresc atât de mult, era, în contextul dat, la îndemâna oricarui profan: "CSAT adopta hotarâri prin consens iar daca acesta nu este posibil prin votul majoritatii membrilor sai". Dar, înca o data: liberalii si ceilalti adepti declarati ai retragerii din Irak au dorit si doresc ei cu adevarat acest lucru? Personal am serioase dubii.

Dupa ultima sedinta a CSAT, din 28 iunie curent, ziarele au scris că: "Ieri în CSAT s-a decis că România nu-si va retrage trupele din Irak, asa cum îsi dorea premierul Tariceanu care declara că, pâna la Craciun, militarii români din Irak se vor întoarce acasa. Traian Basescu a reusit sa-si impuna punctul de vedere în aceasta problema spionoasa care a alimentat în ultimele luni scandalul dintre PNL si Cotroceni. Ministrii liberali din CSAT în frunte cu premierul Tariceanu nu au mai fost nici ei atât de vehementi în a sustine o retragere totala din Irak, motivul fiind si acela al semnalelor primite din partea oficialilor americani. Pe diferite canale acestia si-au manifestat nemultumirea fata de intentia Guvernului de la Bucuresti de a-si retrage trupele din teatrul de operatii irakian".

Curios anunt! Daca cineva se îndoieste ca stirea a aparut fix cum si-au dorit politicienii sa apara, atunci acel cineva se înseala. Ceea ce trebuie sa ne faca mai mult decât circumspecti în legatura cu ea. "Oficialii americani", ni se spune, "si-au manifestat nemultumirea fata de intentia Guvernului de la Bucuresti de a-si retrage trupele din Irak". Sa nu fie cumva acesta un alibi mincinos? Cei mai multi dintre aliatii din Irak ai americanilor s-au retras demult, ori sunt în curs de a se retrage, inclusiv Marea Britanie (iar mai nou Statele Unite însesi au anuntat retragerea unora dintre efective). În repetate rânduri, "oficiali americani" - în carne si oase, altii decât anonimii greu de identificat în comunicatele criptate servite de politicieni ziaristilor - au fost cât se poate de clari. Un exemplu, la data de 4 mai anul acesta, întrebat de ziaristi despre anunturile tot mai vocale ale Guvernului liberal privind retragerea din Irak, ambasadorul american la Bucuresti, Nicholas Taubman, a repetat un lucru de un bun simt maxim pe care îl mai spusese în cel putin doua ocazii: "Am dori ca România sa ramâna alaturi de noi, dar e o tara suverana si va decide asa cum vrea. Noi suntem extrem de recunoscatori de sprijinul pe care l-am primit deja din partea românilor". Oare chiar sa fumeze "oficialii americani" una la televizor si alta întâlnindu-se cu Basescu si Tariceanu? Stiindu-i bine cine sunt, avem oare vreun motiv, unul singur macar, sa-i credem pe cuvânt pe Basescu si Tariceanu - si sa punem la îndoiala sinceritatea diplomatului american? Ori macar abilitatea sa de a evita ca oficialii români sa poata proba vreodata duplicitatea discursului si gesturilor sale?

În sfârsit, sper că nu exista un singur om rational care sa mai aiba nevoie sa i se explice de ce România ar trebui sa se retraga din Irak. Mai mult, de ce n-ar fi trebuit sa se angajeze în aceasta incalificabila aventura a Administratiei Bush Jr. O aventura în care numai cineva fara minte sau orbit de fanatism n-ar fi întrezarit înca din capul locului un deznodamânt asemanator celui din Vietnam (reamintesc: o crima oribila soldata cu moartea a 3,2 milioane de oameni nevinovati). Dar, dupa sase ani de la interventia în Afganistan, nici aici perspectiva nu-i mai luminoasa - tara e în continuare în haos, statul paralizat iar trupele NATO conduse de Statele Unite fac mai multe victime printre civili decât printre talibani. Ceea ce a început sa-l nemultumeasca la culme pâna si pe presedintele Karzai. Într-un interviu recent el a facut un numar de declaratii semnalînd un dezacord major cu perspectiva politicienilor si generalilor americani (între altele: "Talibanii nu sunt o amenintare pentru supravietuirea Afganistanului, sau a Guvernului. Singura problema e ca pierdem oameni"). Divergente exista însa chiar si în rândul "aliatilor", un ultim exemplu fiind cererea Italiei de a se pune capat operatiunii americane din Afganistan (Enduring Freedom) în beneficiul misiunii internationale a NATO. Cu putine luni în urma, Franta a decis sa-si retraga cei 200 de militari din fortele speciale. Prin urmare, exista argumente care ar trebui sa-i faca pe politicienii de la Bucuresti sa reconsidere inclusiv angajarea militara din Afganistan, si nu doar din Irak. Daca nu o vor face - din tentatii duplicitare, din lipsa unei minime viziuni sau din orice altceva - România risca sa-si lege pâna la capat numele de istoria unor esecuri umilitoare si atât de dramatice prin consecinte. (New York Magazin, 10 octombrie 2007)


Duplicitate sau altceva? (III), articol publicat in anul 2007