Bineînteles că în povestea amplificarii sentimentului anti-românesc din Italia, politicienii, intelectualii si presa din tara prezinta lucrurile cum le convin lor. Fara sa poata cineva sa-i contrazica si sa le spuna de la obraz că-si manipuleaza înca o data concetatenii (la Bucuresti accesul în presa, în special în asemenea ocazii, e permis numai celor care au facut deja suficiente dovezi ca sunt "pe linie"). În ultimele zile e tot mai pregnant sentimentul ca establishmentul politic de la Bucuresti, îngrijorat de absenteismul fara precedent care se anunta la euro-alegerile de peste doua saptamâni, se foloseste diversionist de cele întâmplate în Italia ca sa acrediteze ideea unei mari amenintari la adresa României si a românilor.
Faptele sunt arhistiute. Un român (de etnie roma) a tâlharit si ucis o italianca - în vârsta de 47 de ani, sotia unui amiral. Ucigasul, un tânar de 24 de ani, a ajuns în Italia dupa ce în 2006, în urma unei gratieri colective, a fost iertat de executarea unei pedepse de 3 ani de închisoare la care fusese condamnat pentru că a furat fier vechi din niste vagoane. Mai fusese condamnat, pe când era minor, la internarea într-un Centru de reeducare. La putin timp dupa crima, un ziarist italian a mers în comuna Avrig din judetul Sibiu, de unde era tânarul, ca sa afle mai multe despre el si familia lui. Gratie unei televiziuni de la Bucuresti, care s-a dus si ea acolo, am vazut ce era foarte important de vazut: familia si vecinii tânarului traiau cum traiesc mai toti tiganii din România: într-o saracie si o mizerie înspaimântatoare.
Iar aici ajungem la adevarul cel mai important pentru cazul în discutie - si nu doar pentru el, cum voi încerca sa arat. Anume că dupa 18 ani de "democratie si economie de piata" România a fost adusa de "elitele" sale politice si intelectuale într-o situatie greu de descris - si în orice caz de neimaginat în urma cu 18 ani.
Saracia este de departe motivul care îi împinge pe români sa plece din tara. O statistica oficiala facuta publica la Bucuresti, la începutul lunii trecute, arată că mai mult de un milion de români se afla "la munca" în Italia (si că dintre acestia numai 400.000 ar avea forme legale"). Cât de saraci si de disperati trebuie sa fie destui dintre acesti oameni ca sa-si lase "gospodariile", si de multe ori sa-si destrame familiile si sa-si abandoneze copiii mici, nu-i greu de imaginat. Unele dintre ultimele statisticile guvernamentale (si ale Bancii Mondiale) privind saracia spun, între altele, că în "saracie absoluta" s-ar afla circa 15% dintre români. Organizatiile sindicale contesta însa cifrele oficiale. Ele spun că în rapoartele oficiale din ultimii ani "stacheta veniturilor a fost coborâta arbitrar" si că rata saraciei astfel calculata se situeaza mult sub cea reala, în jur de 50%. "Peste 9 milioane de români traiesc în pragul saraciei, din care 1,5 milioane se afla în saracie extrema" - sustineau cu ceva timp în urma liderii uneia dintre Confederatiile sindicale cele mai importante, Cartel Alfa.
Este desigur de înteles de ce între cele doua statistici diferentele sunt atât de mari. Din experiente anterioare am destule motive sa privesc cu ceva mai multe rezerve cifrele Guvernului - iar atunci când încerc sa-mi fac propria-mi parere am pretentia că, neavînd vreun interes într-un sens ori în celalalt, sunt capabil de ceva mai multa obiectivitate decât statisticienii si socotitorii Guvernului. Dupa cum pretind că sunt într-un contact ceva mai direct cu realitatile, cu locurile si oamenii din România decât expertii Bancii Mondiale. Niste drumuri ceva mai lungi prin tara, la îndemâna oricui merge o data pe an în vacanta si de mai multe ori cu treburi de serviciu, pot sa dea o imagine cât de cât aproape de realitate a saraciei care îi face pe atât de multi români sa plece din tara - în jur de 2,5 milioane de oameni, cum ar rezulta dintr-o citire comparata, si înca o data necesar circumspecta, a cifrelor Guvernului si sindicatelor.
Fara doar si poate că românii ar fi migrat din motive economice si în conditiile în care rata saraciei ar fi fost mai mica. Faptul că în Occident se câstiga mult mai bine decât în tara ar fi contat si atunci. Însa proportiile pe care acest fenomen le-a capatat în ultimii ani pot sa se explice numai prin starea de saracie extraordinara în care se afla atât de multi români. Iar aici s-a ajuns înainte de toate din cauze despre care deja am obosit scriind.
Politicienii si intelectualii de dupa 1989, o rusine a istoriei acestei tari, sunt primii vinovati ca s-a ajuns ca românii sa fie vazuti tot mai groaznic în Europa. Dupa crima de la Roma, o picatura care a umplut paharul rabdarii multor localnici, sentimentele anti-românesti au erupt în Italia. Cum era aproape inevitabil, românii si tara lor au devenit nume indezirabile pentru unii italieni. În ziua înmormântarii italiencei, pe strazi, nemultumirea oamenilor este evidenta. Cei mai moderati abia daca-si puteau stapâni indignarea. Destui dintre imigrantii ilegali le facusera si pâna atunci tot felul de probleme: de la tâlharii si furturi de toate felurile la cersetoria agresiva, de la scandaluri publice si alte violente la ghetouri peste tot (aproape fiecare un focar de delincventa si tot felul de amenintari pentru sanatatea publica). Peste toate, tâlharirea si uciderea sotiei unui amiral al Marinei Italiei nu avea cum sa nu umple paharul.
În presa din Peninsula si de pe continent (în prima cu un numar de excese) România si românii au avut parte de un tratament fara precedent. Sub presiunea valului de nemultumire a cetatenilor proprii, autoritatile executive de la Roma au decis, pe baza unui reglementari adoptate de urgenta, expulzarea colectiva a câtorva români fara ca respectivii sa fi avut posibilitatea sa conteste în justitie deciziile administrative. Ceea ce a contravenit în mod elementar regulilor europene; iar daca expulzatii vor alege cumva sa se adreseze Curtii de la Strasbourg, politicienii de la Roma sa fie de pe acum siguri că tara lor va pierde în serie procesele. Apropo, sa observi si sa spui unor asemenea lucruri pe nume e una, si cu totul alta e sa vorbesti, precum comentatorii de la (prestigiosul, nu-i asa?) The Wall Street Journal - de "deportari în masa care amintesc de Rusia lui Vladimir Putin sau de regimul din Zimbabwe al lui Robert Mugabe". Devine tot mai clar că, atunci când e vorba sa toarne gaz pe foc în Europa, peste Ocean se gasesc tot mai multi amatori.
Miercurea care vine voi încerca sa ma ocup mai ales de cele întâmplate la Bucuresti, în urma crimei de la Roma si a reactiilor din Peninsulă la ea. (New York Magazin, 14 noiembrie 2007)
Elite de Dâmbovita (I), articol publicat in anul 2007