Bine-i, soro, când e rău

Nu mai e mult şi se fac trei ani de când la vârful celor mai importante instituţii ale statului domnesc o dezbinare şi un haos fără precedent. Iar consecinţele cele mai grave constau nu în degradarea fără precedent a relaţiilor dintre Preşedinte, Guvern şi Parlament (acestea sunt mai degrabă cauze decât efecte), ci în afectarea gravă a actului guvernării.

Definind rolul preşedintelui României, legea fundamentală prevede că el „veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice” şi că „în acest scop, exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. Orice om cât de cât informat şi raţional care compară enunţul citat cu ceea ce Traian Băsescu a făcut de când ocupă această poziţie nu poate să nu fie şocat de concluzia la care ajunge. Indiscutabil că la momentul la care el şi Alianţa „liberal-democrată” au venit la guvernare, lista marilor probleme era în continuare foarte consistentă – mulţumită, încă o dată, guvernării „social-democrate”. Şi totuşi, dacă în aderarea în cele din urmă la Uniunea Europeană, de la începutul lui 2007, Traian Băsescu şi noul Guvern (mai ales Guvernul) au avut un merit, acela este aproape exclusiv că nu au produs un accident major care să anuleze o decizie pe care UE o luase demult, într-un context geo-politic bine ştiut. În rest, ceea ce trebuia îndrepat a rămas în mare parte cum a fost – cu excepţia cazurilor, nu puţine, când situaţia s-a degradat în mod fatal în absenţa reformelor în continuare amânate.

Traian Băsescu a ţinut-o dintr-un scandal într-altul. Şi-a atacat propriul Guvern, pe primul ministru şi miniştrii săi liberali – şi nu-i deloc nerezonabil să credem că intenţia a fost inclusiv discreditarea şi distrugerea PNL, aşa cum o făcuse şi cu PNŢCD, tot, „din interior”, în guvernarea ţărănistă 97-2000. A atacat Parlamentul, de mai multe ori fără motiv şi de fiecare dată generalizînd nejustificat. La fel şi cu Justiţia. Deşi nu cea mai gravă, acuza că „un sfert dintre magistraţi sunt foşti securişti” a fost dovedită de CSM ca fiind falsă, pe baza verificărilor şi deciziilor CNSAS. Datele CNSAS arătaseră o exagerare de peste zece ori a procentului dat ca sigur de Băsescu (în schimb, cu ceva timp în urmă, ne amintim, în cazul serviciilor secrete prezidentul exagerase cam de tot atâtea ori, numai că în minus – şi probabil că nu întâmplător). Gâlceava lui Băsescu cu lumea a culminat recent cu atacul la adresa presei, absurd şi el prin generalizări şi motivare.

De aproape trei ani prima temă a guvernării aceasta este: pe cine a mai atacat preşedintele, cine şi când va urma, cum să se iasă din încă un blocaj generat de intervenţiile sale, cine şi în ce fel să mai facă, la nevoie, apel la prerogativele unui preşedinte complet impredictibil şi inapt de „dialog şi mediere” şamd. Timp în care problemele din Justiţie trenează în continuare şi se amplifică. Agricultura e la pământ iar educaţia fără orizont. Multă lume trăieşte tot mai prost şi îngroaşă rândurile celor plecaţi deja din ţară.

Cineva care ar spune că cei pe care îi atacă Băsescu nu au şi ei partea lor de responsabilitate ar avea aproape la fel de multă dreptate ca şi cei care îl susţin necondiţionat pe Traian Băsescu. Numai pentru că nu vreau să mă repet notez aici doar cazurile Agenţiei de Integritate, al modificărilor interesate la legislaţia penală şi cel al votului uninominal. Dar asta-i una, iar haosul creat de un preşedinte al cărui comportament e greu să-l califici, cu totul alta.

Vorbesc despre lucrurile acestea avînd în minte un fapt aproape la fel de greu de înţeles ca mai tot ce face Traian Băsescu din 2005 încoace. Anume că mai nimeni nu pare să-şi pună şi întrebarea: Şi totuşi, ce-i de făcut? Ba mai mult decât atât, sunt unii care deşi înţeleg bine că la situaţia actuală soluţiile sunt extrem de puţine, vor parcă să le anuleze şi pe acelea şi să discrediteze orice alternativă.

Cu pretenţia unei atitudini generoase faţă de ideea monarhică, ziarul Cotidianul a publicat de curând un serial dedicat Familiei Regale. Pentru cei neatenţi, ceea ce a făcut ziarul lui Vântu şi al „umoriştilor” de la Caţavencu a putut să treacă drept un gest binevoitor. În realitate însă mesajul s-a vrut acesta: 1. Regele Mihai este merituos şi legitim, dar bătrân şi depăşit; 2. Nicolae de România (şi nu, diversionist, „Prinţul Nicolae”) e simpatic şi (din nou diversionist) legitim – însă soluţia-i neviabilă; 3. Principesa Margareta e aleasă dar – aţi înţeles – nelegitimă; 3. Principele Radu e un impostor şi un intrus. Aşadar, ce rezultă de aici, dacă tragem linie şi adunăm? Nici mai mult nici mai puţin că Familia Regală e şi ea o varză identitară şi, în consecinţă, ideea monarhică nimic altceva decât o iluzie şi o păcăleală. Încă o iluzie şi o păcăleală... Prin urmare, luaţi-vă gândul, nu e nicio ieşire!

Se întâmplă cumva ca situaţia actuală, dezbinarea, haosul şi dezorganizarea să priască în continuare de minune celor ca Vântu şi oamenii lui? Să fie primit! Că doar se ştie – şi nu de ieri, de alaltăieri – că nelegiuiţii huzuresc când conducătorii sunt oameni de nimic. Sau mai pe româneşte „Frunză verde de dudău, bine-i, soro, când e rău.”

Apropo de oamenii lui Vântu, dintre toţi, Mircea Dinescu a ales să facă treaba cea mai murdară, să-l atace frontal şi abject pe Principele Radu. E de ţinut minte şi această nouă ispravă a acestui domn şugubăţ şi atât de tulbure. (New York Magazin, 26 martie 2008)

Bine-i, soro, când e rău, articol publicat in anul 2008