Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Situaţiunea (XII)

Moraliştii de la Academia Caţavencu, mercenarii lui Sorin Ovidiu Vântu, au făcut un tărăboi groaznic că nişte parlamentari au semnat „la două mâini” listele de prezenţă. Dar voi la câte mâini încasaţi lefurile de la patronul tâlhar, impostori neobrăzaţi ce sunteţi? / Când ne e bine ne e parcă şi mai bine dacă ştim că altora le e rău. / S-a scris îndelung despre atacul recent al aşa-zisului preşedinte Băsescu la adresa celei mai mari părţi a presei de la Bucureşti (ca atitudine, nimic nou – la fel au procedat şi predecesorii Iliescu şi Constantinescu; Ceauşescu bineînţeles că la fel ar fi făcut şi el dacă nu rata „democraţia”). Cele întâmplate l-au adus din nou în prim plan pe Cătălin Avramescu – un prost dintre aceia care suferă că-i ştie prea puţină lume, răsplătit de curând cu un post de „consilier de stat” la Cotroceni după ce vreme de vreo trei ani, ca „analist independent”, a suflat de i s-au uscat bojocii în pupa marinerului ajuns prezident. Invitat în studioul uneia dintre televiziunile atacate explicit de Băsescu, Avramescu a luat foc pe motiv că realizatorii emisiunii afişaseră ca titlu exact ce trebuia afişat: Băsescu atacă presa. „Cum vă permiteţi aşa ceva”, striga el, „ce titlu e ăsta, asta-i deontologie? Uitaţi-vă la CNN, acolo n-o să vedeţi niciodată un asemenea titlu”. Şi a ţinut-o tot aşa vreun sfert de ceas, fără să-l întrebe nimeni însă, în replică: Dar dumneata, pupincurist cotrocenist, ai mai pomenit undeva în lumea civilizată ca un şef de stat să facă ce face şeful dumitale? / Cu aerul că mă confundă cu Valentin Stan (interlocutor al lui Ion Cristoiu la una din emisiunile Televiziunii lui Dan Voiculescu), Tom Gallagher şi cei de la revista 22 mi-au tras recent o înjurătură cum numai nişte intelectuali aleşi, ca ei, ştiu s-o facă. Interviul pe care Armand Goşu însuşi i l-a luat profesorului britanic (şi editorialist la România liberă) s-a oprit la un moment dat la abominabila şi oribila decadenţă a televiziunilor de pe malurile Dâmboviţei – a căror mare vină e, se pare, că nu-l iubesc îndeajuns pe preferatul d-lui Gallagher, Traian Băsescu. Ajuns la chestiune, Tom s-a dezlănţuit: „Aceleaşi figuri agresive dar lipsite de substanţă, care se erijează în purtătorii de cuvânt ai noii generaţii, sunt reciclaţi la nesfârşit în talk-show-uri şi diverse alte programe. Pentru mine, punctul culminant a fost când i-am auzit pe Valerian Stan şi Ion Cristoiu discutând despre Traian Băsescu, imediat dupa intervenţia medicală pe care acesta a suferit-o. Răutatea pură şi gustul amar ar fi putut ieşi la fel de bine din gura membrilor Gărzilor Roşii în timpul revoluţiei culturale chineze”. Că la mijloc nici nu poate fi vorba de confuzie se înţelege mai ales din faptul că Tom mă ştie prea bine ca aşa ceva să fie posibil. Ce pare foarte probabil, în schimb, e că GDS-iştii de la 22 s-au pretat ei la încă o diversiune la adresa-mi – încă una în şirul celor cu care mă tot tratează de vreo zece ani încoace. Să nu uit: câteva „confuzii” în privinţa-mi, destul de greu de înţeles şi ele, s-au strecurat şi în cartea lui Tom Gallagher, "România - Furtul unei naţiuni" (în noiembrie 2004 m-am referit la cele întâmplate atunci în textul “Câteva precizări lui Tom Gallagher”). / În presă a apărut informaţia că Mona Muscă ar intenţiona să revină în politică şi să candideze la parlamentare pe listele PDL (struţo-cămila rezultată din „fuziunea” PD-ului lui Băsescu cu „liberalii” lui Stolojan şi Valeriu Stoica). Oamenii lui Băsescu au sărit ca arşi. Unul dintre ei, purul şi durul Frunzăverde, a zis aşa: "Eu, ca şi (sic!) vicepreşedinte al PDL, nu sunt de acord să vină un fost colaborator al Securităţii cu mine în partid”. Inutil să spun că în toată povestea pe care o ştim Mona Muscă are propria-i responsabilitate – aş zice, în context, mai degrabă pentru cum şi-a gestionat propria situaţie după 1990 decât pentru ce se întâmplase înainte. În acelaşi timp, însă, faptul că ea, câţiva deţinuţi politici şi nu ştiu ce feţe bisericeşti sunt până astăzi singurii care au plătit pentru toate crimele Securităţii, aşa ceva e dincolo de bine şi de rău. Şi, în ultimă instanţă, cea mai strălucită revanşă pe care Securitatea criminală putea vreodată să şi-o ia – şi care a fost posibilă mai ales pe mâna CNSAS şi a "elitei intelectuale" de la Bucureşti. În rest, oamenii politici de teapa lui Frunzăverde nu fac altceva decât să simuleze, profund greţos, puritatea şi intransigenţa. Vreme de aproape două decenii personajul a fost coleg în PD, fără să aibă moralmente vreun disconfort, cu securişti notorii ca Mihai Darie (anchetatorul şi torţionarul lui Radu Filipescu), Silvian Ionescu, Aurel Teodorescu etc etc. În sfârşit, probabil că atunci când vom afla ce a stat, după 1990, în spatele carierelor politice de excepţie ale unora ca Traian Băsescu, Frunzăverde şi camarazii lor vom înţelege şi de ce Mona Muscă e blamabilă iar securiştii torţionari onorabili şi intangibili. / Destinul României post-comuniste pare să nu mai poată ieşi de sub semnul unei minciuni originare, aparent nevinovată: „Mircea, fă-te că lucrezi!” / La Bruxelles, via Washington, un nou motiv de dezbinare: vizele SUA pentru cetăţenii statelor care au aderat la UE după 2004. Politicienii europeni ar vrea să existe o solidaritate comunitară în negocierile cu Statele Unite, în vreme ce Washingtonul insistă – te cred şi eu – să negocieze cu fiecare ţară în parte. Şi bineînţeles că şi de data asta unitatea europeană e sublimă dar lipseşte cu desăvârşire (şi bineînţeles că peste Ocean lucrul acesta nu produce prea multă supărare). Iată aici încă un argument pledînd şi el foarte convingător (pentru cine vrea şi poate să înţeleagă), în favoarea unei Europe unite, care să-şi poată apăra eficient interesele şi cetăţenii. În cazul de faţă, o politică unitară şi coerentă ar fi putut să pună Washingtonului, în replică, inclusiv o problemă la fel de serioasă: vizele cetăţenilor americani pentru ţările membre ale UE – în egală măsură pentru cele din „vechea Europă” şi din „noua Europă”. Apropo, formula aceasta, incitînd la dezbinare acolo unde e nevoie de unitate şi solidaritate, a fost preluată, cu ocazia disputelor la care mă refer, de ministrul american pentru Securitate internă, Michael Chertoff, după ce în urmă cu circa cinci ani un predecesor al său, de la Apărare, Donald Rumsfeld, a lansat-o (cerîndu-şi după scuze formal) într-un moment în care de asemenea Europa trebuia dezbinată – atunci când o parte a ţărilor ei a refuzat să-l urmeze pe Bush în aventura irakiană. (New York Magazin, 9 aprilie 2008)


Situaţiunea (XII), articol publicat in anul 2008