Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Scandalul ICR: "boierii minţii", ca Hrebenciuc şi Miki Şpagă?

ICR azi, o schimbare inegală

Actuala echipă aflată la conducerea Institutului Cultural Român este pe punctul de a-şi compromite atuurile care iniţial îi erau general recunoscute în plus faţă de precedenta. În momentul în care Horia–Roman Patapievici şi la fel de tinerii săi colaboratori au preluat Institutul, exista o aşteptare serioasă că rutina şi lipsa parcă abulică de idei şi acţiune cu care ne obişnuise mulţi ani la rând Augustin Buzura vor fi depăşite.

După aproape patru ani trecuţi de atunci, nu cred să existe cineva care să conteste că, totuşi, destule s-au schimbat. ICR este acum incomparabil mai vizibil iar despre activitatea sa am avut ocazia să citesc în mai multe rânduri aprecieri confirmînd şi ele că o schimbare a avut loc.

Şi totuşi, e deja destul timp de când criticile la adresa conducerii ICR par să nu mai contenească. Sunt acuzate între altele lipsa de transparenţă, faptul că echipa de la Bucureşti practică o finanţare preferenţială a proiectelor, că implică în programele sale oameni care au fost deconspiraţi ca agenţi ai poliţiei politice comuniste (cazul recent al lui Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie) şi altele. New York Magazin a documentat săptămâni la rând comportamentul arbitrar, un management care ignoră comunitatea românească locală – şi, la fel, lipsa de transparenţă şi finanţările preferenţiale, fără un minim de criterii, făcute de conducerea Centrului de la New York al ICR.

„Expoziţia” de street art intitulată „Libertate pentru leneşi” a furnizat criticilor ICR un ultim şi consistent motiv de contestare. S-a scris deja prea mult pe tema asta ca să mai insist şi eu. Aş spune doar că spre deosebire de alţii eu nu cred că autorii expoziţiei – plătiţi foarte bine, înţeleg, pentru „opera” lor – pot fi suspectaţi de fascism, antisemitism sau altele asemenea. În consecinţă, nu cred nici că s-ar fi premeditat ceva în sensul acesta. Aşa cum îi scriam recent şi unui coleg de la New York Magazin, un  colaborator respectat al săptămânalului de limbă română, cred că în povestea aceasta pur şi simplu s-au conjugat nefericit două circumstanţe: lipsa de atenţie, de rigoare şi profesionalism managerial a celor din conducerea ICR, inclusiv a celor de la ICR New York, şi teribilismul unor tineri „artişti” care şi-au imaginat, probabil, că vor şoca prin ineditul operei lor şi că, astfel, vor ajunge celebri peste noapte (ceea ce altminteri s-a şi întâmplat...; dar ar fi putut, oare, să nu se întâmple aşa ceva când pe banii şi în sediile statului român - al ICR, al Misiunii României la ONU şi al Consulatului General al României - au fost batjocorite prosteşte simboluri iudaice şi creştine iar zvastica nazistă a fost pusă să se îngâne cu obsesiile sexuale ale unor adolescenţi complexaţi?).

Apropo de responsabilitatea indenegabilă care revine d-lui Patapievici inclusiv în acest caz, personal cred că preşedintele ICR ar trebui judecat exclusiv pentru ceea ce a făcut şi face la conducerea acestei instituţii, şi nu şi pentru o idee sau alta, mai mult sau mai puţin inspirată, pe care a exprimat-o în nu ştiu ce împrejurare acum zece sau douăzeci de ani. Ori, încă şi mai rău, pentru ceva ce n-a spus nicicînd dar îi este atribuit abuziv de câţiva ani de profesionişti ai diversiunii şi urii de la Bucureşti. Mă refer la mult invocata frază „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care România trebuie să se debaraseze dacă vrea să intre în Europa”. Patapievici nu numai că n-a afirmat aşa ceva, ci, dimpotrivă, în textul său, citat întotdeauna inexact („Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale”, în revista Flacăra nr 1-2/2002), el deplângea tocmai faptul că în România Eminescu a ajuns să fie considerat de unii „învechit” şi „inactual” şi că, între multe, multe altele, „Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara.” Spunînd lucrurile acestea, nu pot totuşi să mă împiedic să recunosc şi un alt adevăr, anume că sub conducerea d-lui Patapievici ICR l-a tratat pe Eminescu (şi nu numai) exact în maniera pe care actualul preşedinte o deplângea în urmă cu numai câţiva ani – promovînd în schimb, după criterii care au mult prea puţină legătură cu valorile artistice şi cele etice, tot felul de mediocrităţi contemporane.

Revenind, când New York Magazin a scris despre toate acestea, şi când cu concursul unei părţi a presei de la Bucureşti fără obligaţii faţă de grupul celor din jurul ICR scandalul a izbucnit şi la New York şi în ţară, conducerea Institutului şi susţinătorii ei au înţeles să vorbească – deloc întâmplător – exclusiv despre criticile care fuseseră aduse aşa zisei expoziţii. Replica celor din conducerea ICR şi a grupului de susţinători – foarte numeros şi extrem de zgomotos, cum am să arăt – a fost aiuritoare. Pretinsa expoziţie a fost apărată până în pânzele albe cu o ploaie de sofisme şi savantlâcuri despre „estetica urâtului” şi „avangardismul artistic” şi cu încă şi mai multe înjurături la adresa criticilor ICR. Spun că nu a fost deloc întâmplător că s-a ales să se răspundă practic exclusiv pe tema „expoziţiei”, întrucât mi se pare evident că n-a fost câtuşi de puţin o întâmplare că respectivii au ocolit cu mare grijă acuzaţiile privind utilizarea netransparentă şi clientelară a banilor publici – în fapt problema cea mai serioasă, după părerea mea, pe care Institutul a avut-o şi o are sub mandatul echipei d-lui Patapievici. Faptul că tema la care mă refer a fost, cum spun, evitată cu totul ne spune că ea trebuie să rămână neapărat, în continuare, pe agenda celor interesaţi de felul în care funcţionează această importantă instituţie publică.

„Boierii minţii” şi sistemul clientelar

Sub mandatul d-lui Patapievici, în jurul ICR s-a format o reţea clientelară care pare că a copiat la indigo modelele cele mai detestabile din politica autohtonă. D-l Patapievici şi clienţii ICR sunt pe cale să ajungă în cultura „bugetară” ce au fost şi încă mai sunt în politică Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Miki Şpagă şi toată clientela lor şi a partidului lor. Fără să fie conştienţi de urmarea gesturilor lor, cei care de aproape trei săptămâni au sărit în apărarea d-lui Patapievici şi a echipei sale au desenat o hartă foarte sugestivă a oamenilor şi intereselor care de patru ani încoace parazitează cu consecinţe foarte grave Institutul Cultural Român. Extrem de interesant – dar şi de grăitor – mi se pare faptul că oamenii în cauză aparţin practic fără excepţie Grupului pentru Dialog Social al d-lor Liiceanu şi Patapievici şi/sau grupului de foşti agenţi ai propagandei comuniste („noua stângă”) din presa „studenţească” – "revistele” Viaţa studenţească, Echinox, Opina studenţească şi Dialog, publicaţii de multe ori mai eficace decât presa centrală în îndoctrinarea „tinerei generaţii”. Parte dintre ei – unii dovediţi deja iar alţii suspectaţi doar că au fost şi agenţi ai poliţiei politice comuniste – au devenit după 1990 membri ai GDS.

Concret, printre cei care în săptămânile din urmă i-au atacat pe criticii ICR şi care au făcut zid în jurul echipei d-lui Patapievici – după ce în ultimii patru ani au beneficiat cel mai adesea clientelar de tot felul de stipendii din banii publici gestionaţi de Institut – s-au numărat:

- Gabriel Liiceanu, membru al GDS, fost membru, numit discreţionar, în Consiliul de Conducere al ICR: editura sa, Humanitas, a beneficiat de un tratament de departe cel mai favorizant în raport cu celelalte edituri (editura sa a tipărit şase din cele opt volume de până acum ale lui H-R Patapievici); în apărarea ICR, Liiceanu a scris, între multe altele, despre Patapievici: „Pentru ceea ce a realizat în anii din urmă Institutul Cultural, românii ar trebui să-l hrănească pe Horia Patapievici în Pritaneu”, iar despre criticii Institutului: „mistificatori”, „slujnicarii lui Ceauşescu” ş.cl.)

-  Andrei Pleşu, membru al GDS, membru al Consiliului de Conducere al ICR (soţia, director al Centrului de Carte al ICR); presa şi  fostul director al ICR Paris au documentat tratamentul permanent privilegiat din partea ICR în publicarea propriilor scrieri (teza sa de doctorat – sic! – din 1977) şi în voiajele nesfârşite pe mai întregul mapamond

- Vladimir Tismăneanu, membru al GDS, ani la rând propagandist prolific în publicaţiile comunist-studenţeşti; a fost şi este beneficiarul mai multor finanţări generoase din banii ICR pentru promovarea, în Europa (la Paris, unde directoare a ICR este Magda Cârneci, membră a GDS) şi Statele Unite, a Raportului său de „condamnare a comunismului din România”; a apărat ICR în scandalul implicării foştilor lui colegi Sorin Antohi şi Andrei-Corbea Hoişie în programele sale; cu nuanţe ale argumentării prea puţin convingătoare, i-a apărat de asemenea şi pe cei doi foşti agenţi ai Securităţii; l-a atacat foarte dur în schimb pe ziaristul care se dovedise cel mai eficace în critica făcută ICR pentru colaborarea cu cei doi, numindu-l, între altele, „respingătoar personaj de subterană”

- Traian Ungureanu, comentator al revistei GDS, 22, fost şi el ziarist în presa studenţească de propagandă, publicînd inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; a beneficiat de finanţări repetate din banii ICR (între altele, a fost de două ori invitatul ICR New York iar „conferinţele” sale, extrem de politizate, i-au scandalizat pur şi simplu pe participanţi, membri ai comunităţii româneşti locale); a apărat cu exaltare ICR şi a insultat comunitatea românească new-yorkeză – „inadaptaţi care se exprimă prin golănii tricolore”, „grup de mitocani” etc etc

- Ioan T Morar, fost ziarist în presa studenţească de propagandă, unde a publicat inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; de vreun an sau doi romancier celebru, a fost finanţat prin ICR New York ca să-şi „lanseze” în Statele Unite, împreună cu Mircea Mihăieş, vicepreşedinte ICR, aşa zisul roman „Lindefeld”, scos la editura Polirom a lui Silviu Lupescu; a apărat şi el necondiţionat ICR şi a insultat comunitatea românescă din New York – „golanii de la New York”, „echipă de zgomote”, „spioni ai serviciilor româneşti sau ai altor servicii” etc

- marele scriitor Ioan Groşan (ruşine cui n-a auzit nici de el!), ca şi ceilalţi, „publicist” mulţi ani la rând în presa de propagandă comunistă s-a numărat de asemenea printre avocaţii ICR – şi bineînţeles tot ca beneficiar şi el, după aceleaşi criterii foarte neclare, al generozităţii echipei Institutului

- Dan Perjovschi, membru al GDS, a beneficiat (asemeni soţiei) de foarte multe şi consistente finanţări clientelare; în apărarea necondiţionată a conducerii ICR, i-a caracterizat pe ziariştii de la New York Magazin, cu nişte sintagme inepte intrinsec, drept "naţional-comunişti", "legionaroizi-securişti", "aceeaşi mână care l-a ucis şi pe Ioan Petru Culianu"

Cristian Mungiu a fost mobilizat şi el în apărarea echipei de la conducerea ICR. Nu putea fi uitată recunoştinţa pe care regizorul ieşean o datora d-lui Patapievici pentru că pe banii Institutului, pe sume foarte mari din banii Institutului, îi fusese „promovat” nu demult, în Statele Unite, filmul „432”. Achitîndu-se cu brio de misia la care a fost chemat, tânărul regizor se prea poate să-şi fi plătit datoriile inclusiv faţă de distinsa sa soră, d-na Alina Mungiu-Pippidi – înainte de 1990 a ocupat şi ea poziţii cheie în presa comunist-studenţească iar după, din întâmplare, colegă la GDS cu d-nii Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Ungureanu, Perjovschi şi ceilalţi, şi tot din întâmplare membră şi a Consiliului de Conducere al ICR (numită bineînţeles tot de d-l Patapievici însuşi). Imparţial ca Dealul Copoului, Cristian Mungiu le-a zis-o de la obraz celor care şi-au permis să-i critice pe mărinimoşii săi finanţatori: „Propagă mistificări şi calomnii fără nici un fel de scrupule, de dragul scandalului”.

B
ineînţeles că în apărarea d-lor Patapievici şi Mihăieş au sărit chiar şi ei înşişi. Primul de o manieră care măcar a sugerat grija de a-şi salva statutul intelectual şi oficial, în timp ce al doilea, în nota obişnuită, patentată de Vadim Tudor  – „ziarişti aserviţi”, „imbecili” şamd. Şi bineînţeles că revista 22, „organul de presă” al GDS, a fost şi ea la datorie, în frunte cu redactorul şef Rodica Palade. Şi bineînţeles că e un mare naiv cel care crede că lucrul acesta nu a fost făcut, aşa cum noi ştim sigur că a fost făcut, în contul unor mari obligaţii de genul celor despre care am vorbit.

În sfârşit, două cuvinte ar merita spuse şi despre tratamentul cu totul privilegiat pe care ICR l-a rezervat în toţi aceşti ani şi editurii Polirom de la Iaşi a lui Silviu Lupescu – personaj care de asemenea înainte de 1989 a deţinut funcţii cheie în conducerea publicaţiilor „studenţeşti” de propagandă comunistă, iar după a devenit membru al GDS şi – iarăşi pură întâmplare – şi membru al Consiliului de Conducere al ICR (dintre cei numiţi de asemenea de d-l Patapievici).

Cam asta ar fi, deci. Acum sigur că, ştiind şi eu bine cam ce şi cum s-a întâmplat în România ultimilor douăzeci de ani, prea mari speranţe nu-mi fac că în cele din urmă lucrurile vor fi puse în ordine. Costurile gestionării corupte, netransparente şi arbitrare a instituţiilor publice sunt cel mai adesea de natură materială şi financiară. În cazul unei instituţii precum ICR, însă, consecinţele sunt infinit mai serioase. Ele înseamnă nu numai delapidarea banului public, ci şi, mult mai grav, pervertirea competiţiei valorilor culturale. Ceea ce, pentru destinul în istorie al oricărei naţiuni, reprezintă răul maxim. Iar argumentul acesta mi se pare suficient pentru cei care ar fi tentaţi să se consoleze şi în faţa acestui scandal cu gândul că România e oricum ţara în care totul e posibil şi nimic nu are consecinţe.

PS În primăvara aceasta, cineva de la Curtea de Conturi care confunda ceva prin CV-ul meu mi-a spus: „Domnule, dacă aţi şti la ce se pretează, la ICR, colegii dvs de la GDS, v-aţi lua cu mâinile de cap”. Norocul meu e că nu ştiu. (New York Magazin, 13 august 2008)


Scandalul ICR: "boierii minţii", ca Hrebenciuc şi Miki Şpagă?, articol publicat in anul 2008