Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Situaţiunea (XXI)

Cu fiecare an care trece, devine tot mai limpede că democraţia din România nu-i altceva decât o farsă cinică, un bâlci detestabil, o Horă a Unirii în ticăloşii a aceloraşi şi aceloraşi politicieni. / “Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare; căci aceasta este partea ta în viaţă şi în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare.” / După 1989, România a fost batjocorită de securişti, de comuniştii eşalonului doi al PCR, de tot felul de alţi nenorociţi, români sau neromâni, şi de destui dintre intelectuali. În ce mă priveşte, prin ceea ce am făcut mă simt împăcat cu mine însumi. Am în vedere inclusiv decizia de renunţare la cetăţenia română – nereuşită, dar cât s-a putut de sinceră şi urmată de toate demersurile care se impuneau. / Nu există nimic ce să nu se fi spus deja – inclusiv lucrul acesta. / Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu va merge aşadar la cremenal graţie confratelui Manolescu. După ce l-a dat afară în chip stalinist din direcţia revistei Viaţa românească – pentru oribila crimă de a-l fi publicat pe Paul Goma – preşedintele Uniunii Scriitorilor cere mai nou Justiţiei să-l condamne pe Liviu Ioan Stoiciu pentru un număr de opinii critice formulate la adresa sa şi a unor colegi din conducerea executivă (Comitetul Director). Stoiciu este acuzat că „a adus o gravă atingere prestigiului de care se bucură USR şi conducerea sa”, că „l-a calomniat” (nu se spune, însă, şi în cel fel) „pe preşedintele Nicolae Manolescu şi alte personalităţi publice din ţara noastră” (de asemenea nu se spune care anume) şi că „urmăreşte să creeze disensiuni în interiorul Uniunii”. Sigur că da, în principiu orice persoană are  dreptul să se plângă Justiţiei în legătură cu orice crede de cuviinţă. Numai că în cazul nostru concret sunt câteva probleme. Prima ar fi că opiniile exprimate de Liviu Ioan Stoiciu (din care, deloc întâmplător, acuzatorul său nu citează nici măcar o singură virgulă) sunt într-o măsură atât de evidentă în acord cu limitele general recunoscute libertăţii de exprimare încât fac profund ridicole incriminările ce le sunt aduse. D-l Stoiciu nu i-a acuzat pe Nicolae Manolescu şi colegii săi, de pildă, că ar fi comis vreun plagiat, că ar fi antisemiţi ori altele asemenea, acuze care, într-adevăr, atunci când ar viza nişte scriitori au gravitatea lor şi este firesc să fie tratate în consecinţă. În plus, „pârâtul” este nu numai membru al US, dar şi al forului de conducere cel mai înalt al acesteia (Consiliul Uniunii), şi are prin urmare o legitimitate în plus să pună în discuţie activitatea şi conduita colegilor săi. Din acest punct de vedere mi se pare absolut firească întrebarea dacă nu cumva chemarea în Justiţie reprezintă chiar un act prin care se doreşte pur şi simplu şicanarea şi intimidarea în continuare a scriitorului incomod. În al doilea rând – trecînd peste statutul intelectual pe care ar avea să-l onoreze într-o măsură infinit mai mare – Nicolae Manolescu are o calitate oficială foarte importantă, aceea de ambasador al României la UNESCO, iar din perspectiva jurisprudenţei constante a Curţii Europene asupra limitelor libertăţii de exprimare în asemenea cazuri, demersul său represiv ne apare cu atât mai inacceptabil. Pentru a deveni, în sfârşit, în al treilea rând, de-a dreptul aberant în raport cu faptul că organizaţia la care d-l Manolescu reprezintă România (într-o manieră, iată, atât de deplorabilă) are printre scopurile principale apărarea unei valori fundamentale pentru lumea civilizată, anume libertatea de exprimare (art 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art I al Constituţiei UNESCO etc). Apropo de statutul intelectual al acuzatorului lui Liviu Ioan Stoiciu, sperînd pesemne să exercite o presiune în plus asupra judecătorilor, el a găsit de cuviinţă să ameninţe că dacă Justiţia nu-l va condamna pe Stoiciu conducerea US îl va exclude din rândurile ei. Halal, conducere, halal preşedinte... / În disputa cu Stoiciu, oportunistul jalnic Ioan T Morar a sărit repede să-l ia în braţe pe Nicolae Manolescu. Dat fiind că personajul e mai scund cu vreo doi coţi decât criticul literar, ce a ieşit e prea obscen ca să vă pot povesti aici. / Faptele sunt adevărata măsură a credinţei noastre. /  Să nu uit să mai şi uit. / Sunt aproape trei ani de când d-l Ticu Dumitrescu face parte din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi în continuare ne sunt ascunse adevăratele, marile crime ale Securităţii. Şi în continuare Ion Iliescu, Vadim Tudor şi toţi ceilalţi asemeni lor sunt curaţi ca lacrima. Încep deja să se înmulţească semnele de întrebare. / Mi s-a părut mie sau „independenţa Kosovo” şi conflictul recent din vara asta dintre Georgia şi Rusia au fost două momente în care Washingtonul a avut într-adevăr aşteptări inavuabile în privinţa Europei? / Să fii anti-monarhist, desigur că nu-i, în principiu, vreo crimă. Însă când ai de căutat o alternativă la Republica impusă cum ştim că a fost impusă – şi care a făcut atâta rău sub Groza, Dej, Ceauşescu şi urmaşii lor – oare ce Doamne iartă-mă mai poate să însemne să fii anti-monarhist? / Şi totuşi, uitîndu-mă la ce s-a mai întâmplat uneori în ultimii ani cu Casa noastră Regală, nu pot să nu mă întreb dacă însuşi Majestatea Sa Regele o mai fi sau nu monarhist. / Să notăm că în povestea conflictului dintre Georgia şi Rusia, din august anul acesta, Traian Băsescu a avut, totuşi, o poziţie salutară. / În condiţiile în care pare destul de probabil că Statele Unite vor traversa o criză foarte gravă, nu cumva Barack Hussein Obama – „ne-americanul musulman” destul de probabil viitor preşedinte – ar putea să ajungă ţapul ispăşitor pentru cele ce vor urma? (New York Magazin, 22 octombrie 2008)


Situaţiunea (XXI), articol publicat in anul 2008