Gabriel, un arhanghel rătăcit

Aşadar, aflăm de la Gabriel Andreescu, marele – titanicul – păzitor al drepturilor omului, că obligarea martorilor care au o credinţă religioasă la depunerea unui jurământ religios nu-i deloc vreo mare problemă.

În articolul din urmă cu două săptămâni, la care Andreescu a găsit că-i cazul să replice în stilu-i caracteristic (repezit, neglijent şi câcâit), am încercat să aduc argumente că actualul cadru legal şi practica instanţelor de judecată reprezintă încălcări serioase ale libertăţii religioase şi o discriminare nepermisă a acestor persoane în raport cu cele care nu au o credinţă religioasă. În mod fatal, argumentele mele au fost aproape identice cu cele pe care Corneliu-Liviu Popescu le adusese într-un studiu anterior, pe care îl indicasem ca atare. În plus faţă de profesorul Popescu am încercat să arăt de ce discriminarea şi violarea libertăţii de conştiinţă în cazul martorilor în procesele penale şi civile au consecinţe mai grave decât în cel al jurământului cu formulă religioasă la care sunt obligaţi unii dintre oficialii statului român ori membrii unor ordine profesionale. În replica trimisă New York Magazin, nu e contestată o iotă din ce am scris eu, în timp ce „cele scrise în anul 2001 de profesorul Corneliu-Liviu Popescu” – scrie împricinatul, pe care îl citez întocmai –  „este acoperitor”.

De dragul demonstraţiei, am să las la o parte ce am scris eu şi voi cita concluziile studiului profesorului Popescu: „Textele care stabilesc cerinţa unui jurământ sau a unei declaraţii încalcă principiul laicităţii Republicii. Violarea acestui principiu constă în încălcarea unuia sau a mai multor aspecte referitoare la separaţia dintre stat şi cultele religioase, la libertatea religiei şi la nediscriminarea după religie. Respectarea consecventă a principiilor separaţiei statului  şi a cultelor religioase, a libertăţii religiei şi a egalităţii în funcţie de religie impune modificarea tuturor textelor normative, fie ele din Constituţie sau din legi care conţin o formulă religioasă a jurământului”. Prin urmare, dacă „cele scrise de profesorul Corneliu-Liviu Popescu este acoperitor” – şi nu e niciun dubiu că „este acoperitor” – atunci este evident că România are o problemă gravă cu chestiunea în discuţie. Şi nu de ieri de azi, ci de mai mult de un deceniu şi jumătate. Timp în care „marele apărător al drepturilor omului” nu a făcut absolut nimic din ceea ce ar fi trebuit să facă – deşi a avut, în cadrul Comitetului Helsinki Român, contra unor remuneraţii foarte consistente, responsabilitatea programului privind libertatea religioasă. Dar nimic nu a făcut, în aceeaşi chestiune, nici în anii în care „a activat” în cadrul aşa zisei Asociaţii pentru Libertatea de Conştiinţă. În afara Codurilor penal şi civil, care impun jurământul religios pentru martori, sunt alte multe legi care impun acelaşi jurământ în cadrul multor autorităţi şi instituţii publice: Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Legislativ, Societăţile publice de radio şi televiziune, Consiliul Concurenţei, Jandarmeria Română, CNSAS, autoritatea judecătorească, Avocatul Poporului, armata etc etc.

A iniţiat Gabriel Andreescu o singură dezbatere publică pe această temă cât se poate de serioasă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a organizării şi funcţionării atâtor autorităţi şi instituţii fundamentale ale statului român? Nici vorbă! A iniţiat el măcar un proiect de lege care să amendeze măcar una din atât de numeroasele legi care contravin principiilor constituţionale la care m-am referit? Nici vorbă! S-au interesat vreodată acest arhanghel de mucava al drepturilor omului şi camarazii săi de la ASLC ce se întâmplă în instanţe cu martorii care resimt dispoziţiile legii şi practica judecătorilor ca pe o gravă încălcare a drepturilor lor constituţionale? Bineînţeles că nu s-au interesat. Şi dacă n-au făcut-o, întreb şi eu, ce e neadevărat în afirmaţia mea că situaţia martorilor credincioşi obligaţi la depunerea jurământului religios (majoritatea covârşitoare de religie ortodoxă, cum notam în textul anterior) este una foarte reprezentativă între cele pentru care Gabriel Andreescu şi ceilalţi nu au făcut nimic în apărarea drepturilor persoanelor care au o credinţă religioasă? Şi dacă nu e nimic neadevărat, de unde atunci pretenţia insolentă că afirmaţiile mele au fost „insultătoare şi calomnioase”?

Evident, Gabriel Andreescu înţelege bine că situaţia în care se află categoria de persoane la care m-am referit e cu totul inacceptabilă. Iar dacă una zice şi alta fumează – şi dacă se rătăceşte în propriile-i sofisme şi elucubraţii – e numai pentru că înţelege la fel de bine şi că atâţia ani nu a făcut nimic din ceea ce îi revenea să facă. Iar în spaţiul non-guvernamental împricinatul şi-a asumat poziţii din care ar fi fost primul dator să facă ce trebuia. Am spus-o şi o repet: Gabriel Andreescu şi colegii lui de la ASLC s-au dovedit a fi nişte monomani anti-ortodocşi, cu vocaţie pentru apostolatul ateist cel mai fanatic, însă incapabili, iată, să asume un proiect care ar fi trebuit să aducă soluţii unei stări de lucruri inacceptabile. Dezechilibrul dintre preocuparea organizaţiei pentru drepturile persoanelor fără o credinţă religioasă şi cea în apărarea celor care au o asemenea credinţă este unul cu totul flagrant pentru oricine care a urmărit el însuşi cele întâmplate şi care nu ia de bune numai raportările prezumţioase, făcute la strâmtoare, ale lui Gabriel Andreescu. Arhiva electronică a organizaţiei, pe care oricine vrea să se informeze cu adevărat o poate accesa neîngrădit, îmi confirmă cu prisosinţă, chiar şi la data aceasta, afirmaţiile pe care le-am făcut şi le fac. Inclusiv pe aceea că activitatea de până azi a ASLC se află într-un dezacord de asemenea flagrant cu echilibrul atitudinal la care asociaţia se angajase prin propriul Statut, pe baza căruia a primit dreptul de a funcţiona legal, şi la care m-am referit în textul iniţial.

Şi totuşi, în pretinsa replică a lui Andreescu nimic nu-i mai absurd decât imputaţia făcută  editorului New York Magazin cu privire la publicarea articolului meu. „Activistul pentru drepturile omului” scrie fără să-i crape obrazul de ruşine că, atunci când a primit articolul meu spre publicare, redacţia ar fi trebuit să-i ceară părerea în legătură cu criticile care îl priveau şi abia după răspunsul lui să decidă dacă-l publică sau nu. „A identifica principiul libertăţii de exprimare”, îl mai dojeneşte el obraznic pe editor, „cu punerea în pagină a tot ce se spune, indiferent de calitate şi adevăr, goleşte de conţinut însăşi (sic!) principiul la care ţineţi”. Iată aici o mentalitate pe care până şi cerberii cenzurii ceauşiste ar fi găsit-o inavuabilă. Gabriel Andreescu, nu – el instigă făţiş să-mi fie pus pumnul în gură, în numele „principiului însăşi”. Şi probabil că e tare nefericit că New York Magazin nu se pretează la mizeria la care s-a pretat revista Timpul de la Iaşi, în toamna lui 2005, când mi-a refuzat un drept la replică după ce personajul mă denigrase folosindu-se inclusiv de mai multe neadevăruri factuale (se poate vedea articolul în două părţi „Pe culmile absurdului. În <dialog> cu Gabriel Andreescu”, la http://www.valerianstan.ro/a459-pe-culmile-absurdului-n-dialog-cu-gabriel-andreescu-i.html şi http://www.valerianstan.ro/a460-pe-culmile-absurdului-n-dialog-cu-gabriel-andreescu-ii.html ).

În sfârşit, în poliloghia lui caraghioasă G Andreescu mă compară cu Eugen Barbu la Săptămâna, în timp ce pentru „demonstraţiile” sale îi invocă, complet aiurea şi căznit, pe Paul Goma, Marin Preda şi Dorin Tudoran. Iar faptul că face asta cu speranţa străvezie că parte din simpatia cititorului pentru cei trei ar putea să se transfere asupra-i arată aproape cel mai bine cam câtă minte are acest Dulea de Buzău. (New York Magazin, 12 noiembrie 2008)

Gabriel, un arhanghel rătăcit, articol publicat in anul 2008