Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Crimele comunismului: injustiţie şi cinism (I)

Din vara lui 2006, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România m-a solicitat pentru câteva propuneri legislative specifice şi pentru redactarea mai multor sesizări penale privind abuzuri grave, „persecuţii din motive politice”, comise de reprezentanţi ai regimului comunist împotriva unor cetăţeni români. Una dintre sesizările adresate Parchetului, în vara acestui an, a vizat cazul Vasile Paraschiv.

Am formulat Sesizarea pe baza unui probatoriu constînd în o mulţime de dovezi indenegabile, strânse de Vasile Paraschiv şi IICCR, mare parte provenind din chiar arhivele instituţiilor comuniste, care atestă represiunea gravă la care cunoscutul luptător anti-comunist a fost supus timp de două decenii şi jumătate. O armată de circa 70 de oameni (ofiţeri de Securitate, informatori, activişti de partid, medici psihiatri) a fost angajată în supravegherea permanentă, în reprimarea, discreditarea şi intimidarea lui Vasile Paraschiv. Ca să-l determine să renunţe la atitudinea ostilă faţă de regimul comunist şi la revendicările sale, torţionarii lui Vasile Paraschiv l-au cercetat abuziv, l-au răpit, l-au torturat în mod repetat, l-au iradiat şi ameninţat cu moartea, l-au suspus la tratamente crude, inumane şi degradante, l-au internat cu forţa în spitale psihiatrice şi i-au impus tratamente medicale complet nejustificate. Cazul este prea bine cunoscut ca să fie nevoie să mai insist.

Dosarul care a însoţit Sesizarea a fost unul foarte gros şi foarte concludent ca probatoriu. În acelaşi timp, însă, oricine se uită cu atenţie la acest caz, înţelege uşor că dosarul trimis Parchetului este departe de volumul pe care ar trebui să-l aibă în realitate, şi că lui Vasile Paraschiv i s-a dat, probabil, partea cea mai neconsistentă, mai „soft”, din metrii cubi de dosare pe care regimul i le-a întocmit şi care îi sunt şi astăzi, cel mai probabil, inaccesibile.

Pentru că aşa ceva ar fi fost chiar cu totul imposibil, procurorul care „s-a ocupat de caz” nu a contestat represiunea din motive politice a cărei victimă a fost Vasile Paraschiv. Rezoluţia sa conchide chiar că faptele cu care Parchetul a fost sesizat „ar putea întruni elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor şi ale infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, tortură, arestare nelegală, purtare abuzivă, supunere la rele tratamente, abuz în serviciu contra intereselor personale şi abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fals intelectual şi uz de fals”. Şi totuşi, torţionarii lui Vasile Paraschiv – a decis procurorul Iuliu Molcuţ, de la Secţia de urmărire penală şi crimnalistică a Parchetului general – nu pot fi pedepsiţi pentru că, citez, răspunderea penală pentru comiterea infracţiunilor care sesizează acele fapte este înlăturată prin intervenţia prescripţiei.

Ştiind bine din alte cazuri cam cât de interesaţi au fost şi sunt procurorii de după 1989 (cei mai mulţi foşti procurori şi înainte ori urmaşi demni ai lor) de a cerceta şi trimite în judecată pe torţionarii regimului comunist, în Sesizarea pe care am redactat-o în vară am insistat cât s-a putut mai fundamentat şi lămuritor asupra faptului că răspunderea pentru faptele în discuţie nu a fost şi nu este prescrisă. Am reluat şi dezvoltat argumentele de atunci în Plângerea pe care am redactat-o şi cu care IICCR a sesizat, în zilele din urmă, potrivit procedurilor legale, pe procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică, şeful lui Iuliu Molcuţ – Marius Iacob.

În decembrie anul trecut, în articolul „Decomunizarea României: iluzii si proiecte”, am scris despre faptul că, potrivit Convenţiei ONU privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii, „persecuţiile din motive politice” sunt fapte pentru care răspunderea penală este imprescriptibilă. Săptămâna viitoare mă voi referi din nou la acest lucru, de data aceasta dezvoltînd aşa cum mă obligă Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dată la sfârşitul lunii trecute de Secţia de urmărire penală şi crimnalistică a Parchetului general. Aici voi mai arăta doar de ce soluţia procurorului Molcuţ e nelegală inclusiv atunci când – eliminînd dintr-un condei, cu de la sine putere, aplicabilitatea deplină a unei Convenţii ONU în vigoare, ratificată de România – motivează că, potrivit legii penale române toate faptele în legătură cu care Parchetul a fost sesizat s-au prescris. Argumentul adus este că cel mai îndelungat termen al prescripţiei este de 15 ani şi că acest termen a început să curgă din 23 decembrie 1989.

Deşi prin Sesizarea din vară a fost subliniat foarte lămurit acest lucru, procurorul Molcuţ a ignorat complet, fără să dea nici cea mai mică explicaţie, faptul că inclusiv pentru perioada de după decembrie 1989 cursul prescripţiei răspunderii penale se impune a fi considerat suspendat, în conformitate cu dispoziţiile Codului penal (art 128), întrucât au existat „împrejurări de neînlăturat” care au împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale. Astfel, după decembrie 1989, în absenţa unei condamnări oficiale a regimului comunist de către statul român (survenită numai la data de 18 decembrie 2006, prin discursul din Parlament al preşedintelui României), victimele acestui regim au dovedit o justificată reţinere în a se adresa justiţiei pentru a-i trage la răspundere pe cei care, în numele statului comunist, le-au violat în modul cel mai grav cele mai elementare drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Victimele regimului comunist, între care şi Vasile Paraschiv, au avut de asemenea acces numai foarte târziu la informaţiile şi actele care probează represiunea la care au fost supuse din partea instituţiilor statului comunist totalitar. Ele nu au putut să documenteze şi să probeze decât foarte târziu – şi încă foarte incomplet şi astăzi – abuzurile pe care le-au suportat din partea instituţiilor represive ale statului. Accesul la dosarele întocmite de principala instituţie represivă a statului comunist, Departamentul Securităţii Statului, a fost posibil numai foarte târziu, după adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică. Dar relevant este şi că chiar şi la această dată victimele regimului comunist, între ele şi Vasile Paraschiv, au un acces serios restricţionat la arhivele care conţin cele mai importante probe privind abuzurile pe care le-au suferit, la autorii lor, la împrejurările în care aceste fapte au fost comise, consecinţele lor etc etc. Foarte important este şi faptul că demersurile victimelor comunismului către autorităţile judiciare au fost posibile, în cadrul unor proceduri prevăzute de lege şi cu  asistenţa de specialitate a unei instituţii publice competente legal, numai foarte târziu după decembrie 1989, ulterior înfiinţării, în decembrie 2005, a IICCR. Competenţa şi calitatea de a sesiza legal autorităţile judiciare în legătură cu crimele comunismului, inclusiv cu cele comise împotriva lui Vasile Paraschiv, au fost date IICCR numai începînd cu decembrie 2005, odată cu înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea legală a acestei instituţii.

Procurorul Molcuţ n-a catadicsit să răspundă măcar cu o singură frază tuturor acestor argumente. Iar soluţia lui a încălcat nu numai dreptul de acces liber la justiţie al lui Vasile Paraschiv, dar a adus şi o vătămare a  intereselor legitime ale IICCR, aşa cum ele rezultă din scopul stabilit prin lege acestei instituţii: „Institutul are ca scop investigarea ştiinţifică şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii” – am citat din Hotărârea de Guvern 1.724/2005 privind înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România. (New York Magazin, 26 noiembrie 2008)

Pe tema acestui articol, în prima parte a anului 2015 am realizat şi analiza "<Decomunizarea României>: fantasma unui sfert de veac", care poate fi găsită pe pagina de Documente/ Analize, studii, rapoarte.


Crimele comunismului: injustiţie şi cinism (I), articol publicat in anul 2008