Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Situaţiunea (XXVI)

Prin Legea 340 din 2004 privind instituţia prefectului, de la 1 ianuarie 2006 prefecţii şi subprefecţii au fost „depolitizaţi” prin includerea în categoria înalţilor funcţionari publici. Experienţa de după 1990 arătase că prefecţii politici fuseseră o soluţie nefericită într-un context în care politizarea administraţiei, cel mai adesea din interese vădit contrare actului însuşi de administrare publică, luase forme aproape aberante. Se ajunsese, astfel, la aşteptarea că implementarea la acest nivel a unor principii specifice exercitării funcţiei publice – imparţialitate, obiectivitate, stabilitate etc – ar putea să se dovedească un câştig faţă de ce fusese până atunci. Erau avute în vedere inclusiv cercetări sociologice care vorbeau despre faptul că în jur de 90% dintre cei chestionaţi considerau că funcţionarii publici nu ar trebui schimbaţi când se schimbă puterea politică. Dar bineînţeles că aşteptarea avea sens numai în măsura în care depolitizarea prefecţilor şi subprefecţilor ar fi fost reală, şi nu încă o măsură formală pe care politicenii o luau de gura lumii. Au trecut mai bine de trei ani şi nu ştiu să fi fost făcută vreo evaluare a consecinţelor măsurii amintite. Sigur este că din presă scandalurile cu prefecţi aproape că au dispărut. Nu-i exclus ca guvernarea de după 1 ianuarie 2006 să fi fost cu ceva mai mare băgare de seamă la noul statut al reprezentanţilor ei pe plan local. Cu toate acestea, şi în perioada respectivă au existat acuzaţii că unii prefecţii au fost înlocuiţi pe criterii politice. Însă noua alianţă PDL-PSD (noua alianţă a vechiului FSN) e pusă pe fapte mari. Deja a fost anunţat trocul dintre cele două partide: fiecare ia, la nivel naţional, jumătate din aceste funcţii (iar baronii locului desemnează prefecţii). Şi asta, să nu fie nimeni naiv, fără ca măcar să fie adus cel mai mic amendament unei legislaţii care altminteri interzice categoric aşa ceva – stabilind reguli cât se poate de stricte privind aceste categorii de funcţii publice, recrutarea, numirea, eliberarea, destituirea înalţilor funcţionari publici. Dar să fim noi sănătoşi de când legea în România nu mai e nimic altceva decât bătaia de joc a mai marilor zilei. / „Eu, Eu sunt cel ce dă nădejde! Tu cine eşti, ca să te temi de un muritor şi de un om de rând care trece ca iarba?” / Ediţia din 9 februarie 2009 a ziarului Cotidianul a publicat un articol al cărui principal scop a fost să acrediteze ideea că – „prin firma Newmont, la care este acţionar” –   miliardarul („rechinul financiar”!) George Soros ar avea „interese majore în dezvoltarea proiectului minei de aur de la Roşia Montană”. Afirmaţiile ziariştilor – mai mult nişte sentinţe bazate pe informaţii neprobate şi pe nişte argumente contorsionate într-un mod de-a dreptul comic – au fost dezminţite două zile mai târziu de George Soros însuşi, printr-un comunicat publicat de Fundaţia Soros de la Bucureşti pe site-ul propriu, din care citez: „Nu am niciun interes financiar în proiectul minier de exploatare a aurului de la Roşia Montană, nici prin firma Gabriel Resources” (titulara investiţiei) „şi nici prin intermediul companiei Newmont, şi nici nu intenţionez să am vreun asemenea interes în viitor. Am purtat o conversaţie cu Joel Bell, reprezentant al companiei Gabriel Resources, în cursul căreia l-am incurajat să caute o soluţie contructivă pentru Roşia Montană care să vină în întâmpinarea solicitărilor legitime ale oponenţilor proiectului minier”. La o primă vedere, polemica în cauză nu-i decât lucrul cel mai firesc posibil. Nişte ziarişti deontologi îşi informeză cititorii cu mersul unui proiect foarte controversat. În realitate, însă, oamenii răufăcătorului Vântu fac ce li s-a cerut: dezinformează cu scopul de a descuraja o eventuală implicare a unui investitor străin într-o afacere din România. În ideea, foarte dragă briganzilor tranziţiei, că în România controlul trebuie deţinut de capitalul lor, rezultat din jefuirea odioasă a propriilor compatrioţi. Titlul articolului – „Roşia Montană: speculatorii mondiali adulmecă prada, românii aruncă nada” – este absolut specific argoului de fost – şi, se speră, viitor – puşcăriaş al lui Vântu. El instigă făţiş publicul împotriva cuiva de care se teme că ar putea să facă concurenţă, în orice fel, capitalului său dobândit prin crime. Cei atenţi vor fi observat şi intenţia de a pune în dificultate (şi, eventual, în dezacord cu propriul finanţator) Fundaţia Soros din România – altminteri o adversară redutabilă şi consecventă a realizării proiectului prin încălcarea normelor elementare privind mediul, patrimoniul şamd. Iar intenţia lui Vântu şi a camarazilor lui ne apare cu atât mai abjectă cu cât respectivii ştiau bine că atitudinea Fundaţiei de la Bucureşti fusese încurajată, încă din capul locului şi mereu după aceea – în numele unor principii care astăzi au dobândit o identitate şi o respectabilitate inconfundabile – de chiar responsabilii la vârf ai Fundaţiei Soros, de colaboratorii cei mai apropiaţi ai finanţatorului filantrop. Cine cunoaşte implicarea Fundaţiei din România în „dosarul” Roşia Montană ştie şi că proiectul în cauză ar fi fost mort din faşă dacă autorităţile în cauză ar fi probat un minim respect pentru valorile societăţii deschise şi ale eticii în parteneriatul cu societatea civilă. În comunicatul amintit, George Soros a fost foarte clar şi cu privire la lipsa oricărei intenţii de a influenţa atitudinea prezentă, bine ştiută, a colaboratorilor de la Bucureşti: „Nu îmi impun în niciun caz părerile personale asupra Fundaţiei Soros România, care are propriul consiliu director şi acţionează autonom. Respect activitatea Fundaţiei de promovare a transparenţei, bunei guvernări şi susţinere a statului de drept.” Numai că şi aceste precizări, asemeni celor citate mai sus, au fost ignorate complet – şi deloc întâmplător – de ziariştii mercenari. Iar scopul diversiunii prin dezinformare, atins cu brio. / Când, în decembrie 1989, Tatulici l-a pălmuit pe Nicu Ceauşescu în direct la televizor şi niciun român n-a murit de silă, aveam toate datele să bănuim ce se va întâmpla cu această ţară în cele două decenii care au trecut de atunci. (New York Magazin, 25 februarie 2009)


Situaţiunea (XXVI), articol publicat in anul 2009