Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Justiţia şi Bruxellesul: sfârşitul iluziilor

Pe la începutul anului, mai exact pe 14 ianuarie, presa de la Bucureşti ne-a anunţat că şeful Comisiei pentru afaceri europene din Bundestag a declarat că o condiţie esenţială pentru ridicarea monitorizării Justiţiei din România de către Comisia Europeană este ca instanţele de judecată să pronunţe verdicte în cazuri de corupţie la nivel înalt “precum cel al fostului prim ministru Adrian Năstase”. Din felul în care a fost redactată ştirea, în contextul unei vizite pe care Traian Băsescu şi Emil Boc tocmai o făceau la Bruxelles, se înţelegea uşor că liderii europeni erau perfect de acord cu opinia politicianului neamţ. Care parcă le luase vorba din gură – şi le făcuse, cu totul şi cu totul întâmplător, şi un mare serviciu, ştiut fiind că lor protocolul nu le permite să se exprime chiar aşa de direct. La fix o săptămână după, aceeaşi presă, mobilizată de data asta cum rar s-a mai văzut, a anunţat că fruntaşul PSD-ist a fost trimis în judecată de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Titlurile primelor pagini au fost astfel puse încât, pe de o parte, să vestească o mare victorie iar pe de alta să înmoaie, cu drama politicianului tradus în faţa Justiţiei, până şi inimile cele mai împietrite (Ziua, bunăoară, a titrat aşa: Năstase – şi judecat, şi cu sechestru). Din comunicatul de presă al DNA, reprodus în detaliu de ziare şi televiziuni, s-a aflat că Năstase a fost inculpat în dosarul afişelor electorale din 2004, aşa zisa afacere Eurografica.

Cum se ştie, Comisia Europeană urmează să facă într-adevăr, în vară, o evaluare în urma căreia se va decide dacă va continua sau nu monitorizarea României la capitolul Justiţie. Indiscutabil că, în context, nu poate fi decât salutar avertismentul dat politicienilor de la Bucureşti. Numai că trebuie să fii din cale afară de naiv să crezi că el poate să ajute cu adevărat la ceva. Pe de o parte, presupunînd că cei de care depinde lucrul acesta chiar ar vrea să facă ceea ce ni se spune că şi-ar dori foarte tare Bruxellesul, în răstimpul celor câteva luni rămase până în vară, fiind bine ştiute “procedurile”, grefierii Înaltei Curţi abia dacă vor apuca să trimită citaţiile. Iar o soluţie în primă instanţă nu poate fi nici măcar imaginată mai devreme de un an şi jumătate, doi. Despre una definitivă nici nu mai vorbim. Încât stai şi te întrebi dacă politicienii europeni sunt într-adevăr cu totul nerealişti sau procedează şi de data asta cu omologii lor bucureşteni ca mai mereu după 1990: noi ne facem că le cerem să se conformeze unor criterii iar ei se fac că se conformează.

Dacă a fost posibil ca România să adere la NATO şi la Uniunea Europeană avînd, atunci dar şi după aceea, grave probleme cu mai toate criteriile pe care ar fi trebuit să le îndeplinească, se va mai mira oare cineva că peste câteva luni Bruxellesul va închide ochii şi la starea deplorabilă, în continuare, a Justiţiei române? La faptul că, deşi timp de aproape două decenii “corupţia la nivel înalt” a însemnat, între altele, devalizarea avuţiei publice de muulte, muulte zeci de miliarde de euro, practic nimeni nu a răspuns pentru cele întâmplate?

Cine ştie să se uite la starea de bine şi la siguranţa netulburată de pe chipul tot mai telegenic al lui Adrian Năstase poate să înţeleagă multe. Inclusiv că Sistemul securist mafiot “post-comunist”, din care Năstase a făcut şi face parte la vârf, este la fel de stăpân pe situaţie ca oricând şi că nimeni nu va păţi nimic. Că aşa stau lucrurile ne-o spun şi acuzaţiile pentru care Năstase a fost “inculpat”.

Istoria e prea bine ştiută ca să fie nevoie să mai insiste cineva. Există inclusiv rapoarte ale Serviciului Român de Informaţii şi ale Parlamentului României, ale unor instituţii de stat deci, care confirmă subevaluarea drastică a Societăţii Naţionale Petrom (dar şi alte multe grave nereguli) cu ocazia „privatizării” ei, de către Guvernul Năstase, prin Compania de stat austriacă OMV. Mai toate cifrele vorbesc despre circa 4,5 miliarde de euro prejudiciu în contul statului român. Cam tot atâtea miliarde, de dolari de data aceasta, au fost în joc şi în contractul cu americanii de la Bechtel, pe care acelaşi Guvern Năstase l-a semnat, fără licitaţie şi cu multe alte ilegalităţi, pentru, nu-i aşa, construcţia autostrăzii Braşov-Borş. În ce fel şi această megaescrocherie a însemnat o afacere dezastruoasă pentru interesul public, dar ultra-profitabilă pentru PSD-ul lui Năstase, am putut afla recent şi de la ministrul în exerciţiu de la Transporturi, Radu Berceanu. Dacă din toată guvernarea Năstase, un superlativ al jafului împotriva intereselor românilor, ne-am opri chiar şi numai la cele două grozăvii, oare n-ar trebui ca „inculparea” recentă a lui Năstase pentru povestea cu afişele din 2004 să ne apară drept o culme a cinismului şi bătăii de joc? Şi, oare, aceste lucruri să nu le fie clare şi oamenilor politici de la Bruxelles?

Anii de după guvernarea PSD au confirmat ceea ce ştiam aproape cu certitudine încă de pe atunci, că cei mai implicaţi în cele două afaceri amintite au fost trei dintre oamenii cei mai importanţi de atunci ai PSD şi ai guvernării sale: prim-ministrul Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu, ministrul Industriilor şi Miron Mitrea, ministrul Transporturilor. Care, în loc să fie chemaţi să răspundă pentru adevăratele fraude pe care le-au comis, de ordinul miliardelor de euro – din care ei înşişi şi partidul lor au profitat cu vârf şi îndesat – sunt făcuţi scăpaţi prin tot felul de farse „judiciare” de doi lei. Năstase, cu afişele electorale din 2004, în discuţie fiind un aşa zis prejudiciu de câteva sute de mii de euro, foarte uşor de contestat, bineînţeles, de avocaţii pe care individul îi plăteşte regeşte. Dar să nu uit, un fapt care ne spune şi el că povestea „inculpării” lui Năstase are toate datele unei farse cu efect placebo pentru politicienii Bruxellesului este acela că DNA-ul Monicăi Macovei şi al ipocriţilor lui fani bruxelezi a mai anunţat odată – la 12 noiembrie 2006, tot printr-un spectacol al presei manipulatoare (care astăzi se dă amnezică) – trimiterea în judecată a fostului prim ministru în exact acelaşi dosar. La rândul lui, Dan Ioan Popescu a trecut într-o uitare absolut nemeritată, după ce câteva luni a fost şi el subiect al unei mascarade cu o aşa zisă avere ilicită, de câteva sute de mii de euro şi ea. În timp ce Miron Mitrea merge o dată la câteva luni la DNA, intens mediatizat de televiziunile diversioniste, pentru nu ştiu ce renovări pe care chipurile n-ar putea să le justifice la casa mamei lui.

 

În sfârşit, pentru că am amintit de cazurile Petrom şi Bechtel, două experienţe personale cred că pot să spună câte ceva şi despre „partenerii” occidentali ai României "post-comuniste". În vara anului 2002, m-am adresat Ambasadei Austriei la Bucureşti în legătură cu intenţia pe care o făcusem publică de a renunţa la cetăţenia română şi de a obţine, eventual, promisiunea unei alte cetăţenii (mă obliga la asta, absurd, Legea română a cetăţeniei). Luasem decizia respectivă în urma unor mizerii nesfârşite pe care de vreo trei ani le suportam în Justiţie din partea unor înalţi demnitari, deranjaţi de vocea mea critică, mizerii care se adăugau îndepărtării mai vechi, abuzive şi ilegale din armată, demiterii, de asemeni abuzive, de la şefia Departamentului de Control al Guvernului şamd. Refuzul austriecilor – care, întâmplător sau poate că nu, tocmai „negociau” cu Guvernul Năstase „privatizarea” Petrom – a fost pe cât de categoric pe atât de unfair în motivarea sa (din anul 2002, nota bene!): „Conform vederilor Uniunii Europene, din care face parte şi Austria, România este un stat de drept.” Adică, în consecinţă, se înţelege în subtext, orice plângere a unui cetăţean al pomenitului „stat de drept” este nelegitimă. La mai mult timp după episodul în cauză, aveam să aflu şi că Adrian Năstase fusese consultat personal de Ambasadă cu privire la demersul meu.

Legat de Bechtel, într-un articol publicat în Cotidianul, în mai 2004 („O indulgenţă păguboasă”) deplângeam faptul că după 1990, în raporturile lor cu politicienii români, responsabilii occidentali abdicaseră de prea multe ori de la principiile pe care cei dintâi le asumau declarativ pentru aderarea la NATO şi UE. Pentru că venea la puţin timp după ce americanii îşi adjudecaseră, de la Guvernul Năstase, în condiţiile amintite, contractul autostrăzii Braşov-Borş, în articolul meu am scris şi că „Unul dintre prea puţinii oficiali occidentali care până acum au spus la Bucureşti lucrurilor pe nume a fost ambasadorul american, d-l Guest. Din păcate, însă, constrâns probabil de interesele Guvernului său, d-l ambasador nu a mai văzut – ci, dimpotrivă, a justificat, foarte recent – că Guvernul român a atribuit companiei americane Bechtel, fără licitaţie, o lucrare în valoare de 4,5 miliarde de dolari (autostrada Braşov-Borş)”. La ceva timp după articolul meu, diplomatul american mi-a răspuns cu câteva rânduri prin care dezminţea, parcă fără niciun entuziasm şi mai mult obligat de rigorile postului pe care îl ocupa, că Guvernul său ar fi intervenit în vreun fel şi că ar fi fost ceva în neregulă cu atribuirea contractului (ceea ce astăzi infirmă explicit, cu prisosinţă şi cu detalii neştiute la data aceea, din cauza secretizării contractului, chiar oficialii guvernamentali de la Bucureşti). După circa trei luni, Guest a pus capăt mandatului de nici trei ani de la Bucureşti, lăsînd impresia unui dezacord cu Administraţia Bush inclusiv cu privire la constrângeri de genul „lobby-ului” amintit. (New York Magazin, 4 martie 2009)


Justiţia şi Bruxellesul: sfârşitul iluziilor, articol publicat in anul 2009