Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Cizmarul, mai sus de calapodul său

Articolul 6 paragraful 2 din Constituţia României sună astfel: „Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiile în care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice”. E o confuzie, nu poate fi adevărat? Am citat eu greşit? Nici vorbă, am citat exact din Constituţia României. Însă nu din cea în vigoare, e adevărat, ci din Constituţiunea României de la 1923.

După decembrie 1989, s-a spus de multe ori – mai ales în anii în care era mai mare speranţa că istoria ar putea fi reluată într-o anumită măsură de acolo de unde comunismul a întrerupt-o atât de brutal şi cu consecinţe atât de grave – că soluţia ar fi revenirea la Constituţia din 1923. Se înţelege că astfel se pleda mai ales pentru revenirea României la monarhie. În ce mă priveşte, m-am numărat printre cei care au susţinut încă din capul locului, încă din primele luni de după decembrie 1989 – şi nu doar azi, ca alţii, monarhişti de anul al douăzecilea – că România ar trebui să revină la monarhie. Susţin şi în continuare acelaşi lucru. Însă pledînd pentru restabilirea rânduielilor constituţionale desfiinţate samavolnic de urgia comunistă, cum aş putea eu – eu sau oricine altcineva care pretinde că are cât de cât habar despre ce vorbeşte – să nu admit că paragraful citat va trebui scos din Constituţiune înainte de oricare altă discuţie despre ce şi cum ar trebui făcut pentru ca România să fie bine şi tot românul să prospere?

Iar asta pentru că, de la 1923 şi până la anul de graţie în care onorabilul Robert Horvath m-a obligat la aceste câteva rânduri, în lume, ca şi în România de altfel, s-a mai întâmplat câte ceva. Cum ar fi că în 1948 a fost adoptată Declaraţia universală a drepturilor omului (pe care România a semnat-o în 1955, la intrarea în Organizaţia Naţiunilor Unite), Declaraţie care a a proclamat şi proclamă „egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor” (preambulul Declaraţiei) precum şi „interzicerea oricărei discriminări” (art 7), inclusiv în exercitarea drepturilor politice (art 21). S-a mai întâmplat de asemenea că în 1950 a fost semnată Convenţia europeană a drepturilor omului (la care România a devenit parte în 1993 prin intrarea în Consiliul Europei), Convenţie care, la fel, interzice şi ea discriminarea bazată pe sex (art 14) iar în 2000, de asemenea la nivelul Consiliului Europei, a fost adoptat un Protocol la Convenţie (Protocolul 12) special destinat să garanteze egalitatea tuturor persoanelor şi interzicerea discriminării, inclusiv bazată pe sex. S-a mai întâmplat, ca să mă opresc aici, ca visul meu şi al stimabilului domn Horvath (sper că şi al lui) să se împlinească aievea, şi România să intre în NATO şi Uniunea Europeană - spaţiu în care, ştim bine amândoi, principii ca acelea pe care le-am tot citat aici sunt pe atât de sacrosancte pe cât de caducă e azi dispoziţiunea Constituţiunii de la 23.

Aşadar, fiind acestea zise, de ce oare i se pare d-lui Horvath aşa o mare crimă că, nevoind să sfideze – ci, dimpotrivă, să întâmpine cu necesară deschidere – evoluţiile către modernitate pe care lumea şi ţara sa le-au cunoscut mai cu seamă în ultimii şaizeci de ani, Regele Mihai şi-a permis ca în Normele Organice ale Casei Regale pe care o conduce deplin legitim să renunţe la principiul salic, de secol VI, al primogeniturii masculine absolute în favoarea celui al primogeniturii cu preferinţă masculină? Critica găzduită de New York Magazin la adresa Regelui Mihai şi a Casei Regale – perfect nejustificată – nu este prima de acest gen, şi probabil că nu va fi nici ultima. Nou în ce a făcut Robert Horvath e valul gros de ceaţă în care i-a băgat conştient pe cititorii mai puţin familiarizaţi cu chestiunea în discuţie.

Ştiind bine că nu-i adevărat, d-l Horvath îi impută Regelui Mihai că, desemnînd pe Principesa Margareta ca succesoare la tron şi la şefia Casei Regale, ar fi modificat Constituţia din 1923. Cum ar fi putut să facă Regele lucrul acesta cu o Constituţie care nu este în vigoare, şi care are prevederi extrem de precise cu privire la prerogativele şi procedurile revizuirii ei, pare un mare mister al logicii d-lui Horvath. Spun că pare un mister pentru că în realitate acuza adusă Regelui se explică printr-o crasă rea credinţă. Două exemple numai. Contînd pe faptul că cititorii nu vor fi avînd posibilitatea să consulte textul Constituţiei din 1923, Horvath scrie negru pe alb că Regele nu are „în prerogativele sale revizuirea Constituţiei”, ceea ce e un fals patent de vreme ce art 129 şi 130 prevăd că atât iniţiativa de revizuire a Constituţiei cât şi revizuirea în sine sunt prerogative exclusive ale Regelui şi „Adunărilor legiuitoare” (Parlamentul). Celălalt fals grosolan e că prin Constituţie ar fi stabilită o interdicţie absolută de revizuire a legii fundamentale. Aşadar, cititorul care auzise şi el că legea fundamentală de la 1923 era la vremea ei o reglementare modernă şi democratică află acum de la d-l Horvath că de fapt respectiva Constituţie nu era altceva decât temelia solidă a unei tiranii oribile. În realitate, însă, colaboratorul New York Magazin s-a pretat la o altă potlogărie de doi bani. El invocă art 85 din Constituţia în cauză, despre care spune că ar spune, citez „Nici o modificare nu se poate face Constituţiunii”. Cu alte cuvinte, modificînd Constituţia (ceea ce, am arătat, nu a făcut, pentru că aşa ceva nu se putea face), Regele Mihai a comis un grav abuz, cu atât mai grav cu cât în sensul acesta exista o interdicţie absolută în chiar legea legilor. În realitate însă textul art 85 a fost citat şi el fals, trunchiat şi cu intenţia clară de a manipula cititorii. Iată-l cum suna până să încapă pe mâna de prestidigitator a d-lui Horvath: „Nici o modificare nu se poate face Constituţiunii în timpul Regenţei.” Nu-i aşa că e, totuşi, o mică diferenţă?

C
olaboratorul de ocazie al New York Magazin face parte din categoria celor care, cu pretenţia că sunt regalişti, încearcă să dea Casei Regale lovituri cât mai dure. Ca orice „monarhist” care se bate cu pumnul în piept, el ştie mai bine decât Regele ce şi cum e de făcut. Uitînd însă lucrul cel mai elementar şi de bun simţ, că fiecare ar trebui să-şi vadă lungul nasului şi să-şi facă treaba pe care o are şi la care se pricepe – regele să domnească, cineastul să-şi vadă de filmele sale iar cizmarul de calapodul lui. Cuiva neatent, textul lui Horvath îi poate părea pledoaria pro-monarhică cea mai bine intenţionată. În fapt, însă, aşa cum am avut ocazia să mai scriu şi altă dată, lucrurile stau complet altfel. Reţeta e trasă la indigo şi folosită de adversarii Casei Regale atât de neinteligent încât reaua credinţă devine flagrantă. Prin ea se încearcă să se acrediteze ideea că orice speranţă în Casa Regală este deşartă, că identitatea şi unitatea Casei Regale se află în mare suferinţă etc etc şi că, în ultimă instanţă, nu mai e chiar nicio ieşire din situaţia actuală. Regele Mihai e prezentat de fiecare dată ca fiind depăşit şi incapabil să răspundă aşteptărilor românilor şi simpatizanţilor monarhişti. Principesa Margareta, succesoare la tron şi la conducerea Casei Regale, este nelegitimă şi uzurpatoare, iar căsătoria sa cu un "impostor," cu "un Duda, prinţ consort” – îl citez pe Horvath – „a pus capac oricărei nădejdi”. Prinţul Nicolae e marele nedreptăţit şi - ne anunţă instigator acelaşi - tocmai se pregăteşte să se ridice în contra nedreptăţii ce i s-a făcut.

Deplângeam mai demult faptul că atacuri de acest gen la adresa Casei Regale sunt găzduite în presa de la Bucureşti. O făceam ştiind bine că în ziarele lui Sorin Ovidiu Vântu şi ale lui Vadim Tudor, ca să dau numai aceste două exemple, pot să apară numai articole atacînd Casa Regală, şi nici măcar un singur rând de sens contrar. Ştiind bine care-i diferenţa dintre acea presă şi New York Magazin, nu deplîng că textul lui Horvath a fost publicat aici. Deplâng doar faptul că Robert Horvath se foloseşte – în scopuri şi cu mijloace atât de joase, însemnînd falsuri şi dezinformări, incitări la ură şi rasism şamd – de principiile generoase cu care editorul acestei publicaţii înţelege să prezerve dreptul la cuvânt al fiecăruia. Apropo, ca să mai dau un ultim exemplu, cam aşa înţelege d-l Horvath să pledeze pentru trecerea ţării sale de la republică la regat: „Se spune că fiecare popor are conducătorii pe care îi merita. Sper că România merită mai mult. De la un cizmar, ţigan, golan la un rege este cale lungă.” (New York Magazin, 25 martie 2009)


Cizmarul, mai sus de calapodul său, articol publicat in anul 2009