Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Amânări cu tâlc

Scriam vara trecută că mi se pare un mister că guvernarea liberală a lăsat în aer două angajamente foarte importante făcute la începutul mandatului: adoptarea noilor legi ale siguranţei naţionale şi retragerea trupelor din Irak. Cu puţin timp înainte să plece de la guvernare, urmaşii Brătienilor aveau să risipească misterul.

Senatorul Radu Stroe, preşedintele Comisiei de control al Serviciului Român de Informaţii, braţ la braţ cu şeful SRI, PSD-istul George Maior, ne-a dat de veste că "Nu mai este posibil ca actualul Parlament să adopte pachetul de legi până la sfârşitul acestei legislaturi. Această sarcină va rămâne pentru Parlamentul următor.” Deci asta era, ce bănuisem, legile „siguranţei naţionale”, scrise integral de generalii de Securitate, imediat după 1989, vor rămâne în continuare nemodificate. Nu contează, cum am mai spus şi altădată, că între timp România a devenit membră a NATO şi UE, că din cauza amintitelor legi, securiste în literă şi spirit, România a fost condamnată de Curtea de la Strasbourg. Contează numai ca nimeni să nu schimbe o legislaţie care a făcut posibilă instalarea şi domnia în România „post-comunistă” a Sistemului securist-mafiot. Generalii şi coloneii de Securitate vor rămâne în continuare cu stelele cu care (pentru merite ce ni-s bine cunoscute) Ceauşescu însuşi i-a înstelat, cu toate consecinţele care decurg în continuare din statutul militar aberant al personalului din serviciile în care s-a metamorfozat bătrâna Securitate. Inclusiv aceea că, militari fiind, domni agenţi secreţi vor fi obligaţi să execute fără crâcnire, "întocmai şi la timp", orice misiuni şi ordine li se vor da.

Sperînd pesemne să mai atenueze impactul anunţului făcut, senatorul Radu Stroe, un personaj mai tulbure decât o mlaştină învolburată, a spus că nu e exclus ca până la sfârşitul legislaturii să fie adoptat, totuşi, Statutul ofiţerilor de informaţii. Însă ştiind bine cam care-i pohta ce-o pohtesc domnii generali din servicii, şi pe care politicienii mai degrabă se sinucid decât s-o nesocotească, am fost din capul locului foarte sceptic. Iar asta pentru că am ţinut cont inclusiv de felul în care arăta proiectul de lege liberal. Destul de dubitativ chiar în privinţa demilitarizării serviciilor de informaţii (cu formulări precum „ofiţerii de informaţii sunt funcţionari publici cu statut special sau cadre militare în activitate”), proiectul permitea ca ofiţerii de Securitate să facă parte în continuare din serviciile de informaţii, avînd pe umăr chiar epoleţii primiţi de la Ceauşescu. Ne amintim că de-a lungul timpului şefii serviciilor de informaţii, dar şi oameni politici dintre cei mai importanţi – prezidenţii Constantinescu şi Băsescu, între ei – s-au întrecut în a raporta românilor procente cât mai mici (nu mai mult de două, trei sau cinci) de ofiţeri ai serviciilor de informaţii „care au făcut parte din fosta Securitate”. În minte cu ceea ce ni s-a spus atâta timp, ne-am fi aşteptat ca în noua lege să se prevadă chiar aşa: „Nu pot fi ofiţeri de informaţii persoanele care au făcut parte din fosta Securitate”. Nici vorbă, însă, să se întâmple astfel. Proiectul liberal relua practic copy-paste „incompatibilitatea” stabilită, sofistic şi pervers, de înşişi generalii de Securitate în primele luni după ce au trecut din subordinea lui Ceauşescu şi Iulian Vlad în cea a lui Iliescu şi Măgureanu: „persoanele care au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale, în calitate de foşti angajaţi sau colaboratori ai organelor de Securitate”.

Ministrul liberal al Apărării, Teodor Meleşcanu, a alungat la rându-i misterul în privinţa promisiunii că vor fi aduse în ţară trupele din Irak. La începutul fostei guvernări, primul ministru Tăriceanu, ministrul Apărării, dar şi alţi fruntaşi liberali, au promis repetat şi categoric că în câteva luni acest lucru se va întâmpla. Pentru ca toamna trecută – cu puţine săptămâni înaintea închierii mandatului, cum spun – să aflăm că: „Pe măsură ce forţele irakiene preiau sarcinile în zonele respective, va fi o reducere a numărului de militari din coaliţia multinaţională. La mijlocul anului viitor, probabil în luna iunie, vom putea face şi noi reevaluările pentru trimiterea militarilor români în Irak. Cred că putem propune să nu mai fie nevoie de prezenţa noastră acolo. O asemenea decizie va fi luată doar după consultări cu aliaţii noştri din NATO". Care va să zică, prin iunie anul care vine, cam pe la vremea când se vor coace cireşele iar la guvernare vor fi alţii, s-ar putea să ne consultăm cu aliaţii dacă putem să propunem să se analizeze dacă se poate decide că putem face ce am promis acum patru ani că o să facem sigur... Aliaţi care nici ei nu mai sunt ce erau la vremea aceea – dacă e să credem câtuşi de puţin, de pildă, promisiunile de schimbare ale succesorului aventurierului Bush.

În februarie 2008, un Raport al Parlamentului European „privind rolul Uniunii Europene în Irak” spunea lucrurilor pe nume în nişte termeni care, deşi în acord total cu realitatea, la Washington (dar şi la Bucureşti, la celălalt capăt al „axei” năstruşnicului mariner prezident) sunt ocultaţi cu mare şi multă grijă: „În Irak nu există o soluţie militară posibilă, cu atât mai puţin una impusă de forţe străine, ci este necesară crearea unei forţe naţionale de menţinere a ordinii, care să reunească toate comunităţile şi să poată beneficia de încrederea acestora.” Iar dacă lucrul acesta a fost, este şi va fi absolut evident pentru toată lumea, atunci care mai este raţiunea pentru care politicienii de la Bucureşti au ţinut şi încă ţin soldaţii români ostatici într-o aventură care vede oricine că nu se poate sfârşi decât catastrofal şi ruşinos? Ne aducem aminte că tema retragerii militare din Irak a constituit un motiv de îndelungi dispute între Traian Băsescu şi liberali. Pentru ca astăzi să ne întrebăm dacă nu cumva şi acel episod a fost unul care a vrut doar să ne facă să credem că politicienii români nu sunt cu toţii, aşa cum tot mai multă lume bănuieşte că sunt, într-o deplină conivenţă între ei.

În sfârşit, evoluţiile încă şi mai proaste care se înregistrează pe celălalt front unde sunt de asemeni sacrificaţi oameni, din raţiuni care devin tot mai discutabile, reclamă reconsiderarea prezenţei militare româneşti şi în Afganistan. Sigur că da, aici fiind vorba de un angajament NATO, retragerea trebuie convenită cu aliaţii din organizaţia căreia şi România îi aparţine. Însă este absolut clar că şi aici se impune reconsiderarea situaţiei actuale – chiar şi în condiţiile în care unii dintre aliaţii nord-atlantici vor continua să stăruie şi aici pe o poziţie care finalmente nu are cum să ducă altundeva decât la un eşec asemeni celui din Irak. Apropo, după retractările aproape comice privind retragerea din Irak şi după ce anunţase o strategie esenţialmente nouă şi pentru Afganistan, „noul” preşedinte american Obama este la un pas să reuşească ceea ce nici Marte zeul însuşi, predecesorul său de tristă amintire, n-ar fi reuşit – să arunce în aer NATO cu somaţii ultimative de „creştere a implicării în Afganistan”.

PS Pentru că am vorbit despre serviciile de informaţii, notez aici că există deja câteva semne, ce ar trebui salutate, că respectivele servicii nu ar mai vrea să fie complice la răul din politica de la Bucureşti. Târziu, desigur, foarte târziu, dar încă nu prea târziu. (New York Magazin, 8 aprilie 2009)


Amânări cu tâlc, articol publicat in anul 2009