Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Dilema ca impostură

Abia ce apucasem să profeţesc că înscrierea Principelului Radu în cursa pentru Preşedinţie va aduce cu ea unul din ultimele valuri de mizerie de care mai este capabilă actuala generaţie a "intelectualilor militanţi" români, că Andrei Pleşu m-a şi confirmat. Adevărat, i-o luaseră înainte câţiva mercenari de-ai lui Vântu, de la Cotidianul, însă maestrul a venit tare din urmă şi a recuperat – pe principiul că porcăriile cu cât sunt mai mari cu atât sunt mai atemporale.

Cu aerul că face o evaluare – neutră, cum să nu – a şanselor contracandidaţilor actualului prezident (mai mult inventaţi de el, de dragul unei demonstraţii previzibile din capul locului – vezi-i, de exemplu, pe Ioan Talpeş ori Vadim Tudor, dar şi pe Crin Antonescu şi Mircea Geoană), Andrei Pleşu se pretează la un atac turpid la adresa Principelui Radu („Prezidenţiabilii” în Dilema veche din 16 aprilie curent). Candidatura Principelui e, în esenţă, ne spune el, o „făcătură”. În ce sens? În sensul în care şi alţi apostoli ai continuităţii domniei fesenismului securist au pledat deja în timpul scurt trecut de la anunţarea acestei candidaturi: Principele e un impostor, un personaj „trecut de la actoria ieşeană la însemnele regale Hohenzollern-Veringen”, care „stă bine cu ambalajul (uniforma de colonel, titulatura princiară)” dar care în realitate „miroase a slavă deşartă şi făcătură”.

Ca să te ocupi de o astfel de mizerie trebuie să ai timp şi răbdare. Cum, cu asemenea oameni, eu unul nu mai am demult nici una nici cealaltă, am să mă rezum să mă întreb doar dacă Andrei Pleşu chiar e îndreptăţit să acuze pe alţii de impostură.

Din documente ale acelor ani, scrise cu propria-i mână, ştim că Pleşu a intrat în Partidul Comunist la vârsta de 19 ani şi că, „loial faţă de partid şi de stat”, a ocupat funcţii de conducere în numitul partid. În anii în care oamenii de cultură care nu se aflau în graţiile regimului comunist suportau tot felul de persecuţii, destui dintre ei neprimind viză să călătorească nici măcar până la Sofia, Pleşu beneficia, cu acordul Partidului şi Securităţii, de burse consistente în Occident – una de trei ani, de exemplu, între 1975 şi 1977, iar alta de doi ani, între 1983 şi 1984. Aceasta din urmă, atenţie, în chiar perioada în care nemilosul moralist pretinde că era „persecutat” de regim pentru implicarea în “Afacerea Meditaţia Transcendentală”. În anii aceleiaşi „persecuţii”, cu voie de la acelaşi Partid şi de la aceeaşi Securitate, el îşi publica volume precum „Ochiul şi lucrurile” (1986) şi „Minima moralia” (1988).

În decembrie 1989, cu pretenţia legitimităţii dată de „persecuţiile” de sub comunişti, el s-a instalat printre primii în jilţurile guvernamentale ale FSN-ului uzurpator – între 28 decembrie 89 şi octombrie 1991, în perioada cea mai sinistră, deci, a guvernărilor feseniste, a fost ministru al Culturii. Pentru ca mai apoi s-o ţină tot sub aceleaşi flamuri FSN-iste: din decembrie 1997, timp de doi ani, ministru de Externe; din 2000 până în octombrie 2004 membru al Colegiului CNSAS, cu aceeaşi „susţinere politică”; între decembrie 2004 şi mai 2005, consilier al prezidentului fesenismului securist Băsescu.

Asemeni bunului său amic Mircea Dinescu, din motive care ridică şi astăzi o mulţime de semne de întrebare, etern dilematicul Pleşu forţează, în 2000, intrarea în Colegiul CNSAS, încălcînd flagrant şi cu maxim cinism Legea „dosarelor”, care stabilea (articolul 8) că nu pot fi membri ai Colegiului „persoanele care au făcut sau fac parte din partide politice” (Pleşu şi Dinescu fuseseră amândoi membri ai PCR). Şi aici vorbim, apropo de impostură, de nesocotirea unei interdicţii legale imperative, şi nu de nu ştiu ce criterii personal-subiective, geniale ori tembele, după care unul sau altul dintre noi are tot dreptul să considere că e sau nu o impostură să se treacă „de la actorie la însemnele regale”. Dar mai mult decât atât, la puţine săptămâni după ce s-a văzut în conducerea numitei instituţii, Andrei Pleşu (asemeni amicului siamez) ne-a anunţat că dosarul său de Securitate a dispărut fără urmă. Fără ca el şi amicul său să protesteze în vreun fel, aşa cum mai toată lumea se aştepta de la doi „dizidenţi”, nu-i aşa, care ar fi trebuit să aibă tot interesul ca adevărul despre „persecuţiile” la care ne spuneau că Securitatea i-a supus să poată fi probat cu dosarele din arhive. Şi, încă şi mai important, fără ca publicul să se poată asigura că cei doi membri ai conducerii acestei importante instituţii, menită să-i identifice pe ofiţerii de Securitate şi colaboratorii lor, îndeplineau cealaltă cerinţă imperativă a Legii, aceea de a nu fi  fost ei înşişi, citez, „agenţi sau colaboratori ai organelor de Securitate”.

În articolul său, Andrei Pleşu, altădată mai copleşit de dileme decât Hamlet însuşi, are numai certitudini: niciunul dintre contracandidaţii lui Băsescu, inclusiv Principele Radu, nu are nici cea mai mică şansă. Fiecare în parte şi toţi laolaltă sunt tot ce poate fi mai derizoriu, nimic altceva decât nişte aventurieri caraghioşi („Au, n-au treabă, se văd capabili de confruntări supreme. Ies la bătaie. Cred în succesul propriu. Vor să salveze naţiunea cu orice preţ etc etc etc”). Ei au nesăbuinţa – care trebuie descurajată cu orice preţ! – să intre în luptă cu un adversar (Băsescu, desigur!) „încă sus în sondaje, hârşit în lupte grele, sângeros în atac şamd”. Deşi concluzia s-ar fi impus de la sine, autorul nu vrea să rişte nimic şi o spune apăsat, ca să le intre bine în cap celor care se încăpăţânează să spere că domnia securism-fesenismului va lua odată sfârşit: Băsescu va rămâne preşedinte.

Departe de mine gândul să contest eu cuiva, inclusiv intelectualilor asemeni acestui trubadur al fesenismului securist, dreptul de a plebicista cu cine pofteşte. Ce vreau să spun e numai acest lucru, că oricât de abil ar fi drapate în nesfârşite sofisme dilematice, în nesfârşite peroraţii principiale şi alte alea, ipocriziile „intelectualilor noştri militanţi” vor ieşi mai devreme sau mai târziu la iveală până la una. Mă întrebam nu demult dacă, fiind bine ştiută practica regimului comunist, nu cumva e posibil ca fostul şef al Agenţiei Navrom de la Anvers, prezidentul în exerciţ, să fi fost ofiţer de Securitate? Şi dacă e posibil, oare cum să se explice susţinerea pe care mulţi dintre intelectualii „mari anti-comunişti şi anti-securişti” (Liiceanu, Pleşu, Patapievici şi mai tot GDS-ul lor) au dat-o şi o dau onorabilului? În campania din 2000, când a fost ales primar al Bucureştilor, luîndu-l gura pe dinainte, Traian Băsescu a recunoscut că "a dat Securităţii un camion de rapoarte”. Pentru „intelectualii noştri anti-securişti şi anti-comunişti”, mari luptători pentru adevăr şi bla bla bla, lucrurile acestea nu au contat şi nu contează câtuşi de puţin. Nu a contat şi nu contează că favoritul lor a făcut din prima demnitate în stat un instrument al răfuielilor politice, un instrument la dispoziţia tentaţiilor aproape patologice de a controla totul ale unui politician incapabil în schimb de un minim autocontrol asupra propriilor capricii, frustrări şi vicii. Apropo, Andrei Pleşu se înşeală sigur dacă crede că lumea a uitat că nimeni nu a dezminţit o iotă din cele declarate mai demult de amicul Dinescu despre plecarea sa din postul de consilier pe Relaţii internaţionale al preferatului său: „Pleşu a plecat de la Cotroceni după ce Băsescu l-a înjurat, într-o noapte de ebrietate". Andrei Pleşu se înşeală de asemenea închipuindu-şi că oamenii au alte griji ori nu sunt suficient de pricepuţi ca să înţeleagă cât de deplorabilă, de dezonorantă şi plină de consecinţe pentru România a fost, în plan extern, prestaţia  lui Traian Băsescu în domeniul în care el alesese să-i fie mentor.

În sfârşit, să nu uit, un alt „argument” al lui Pleşu împotriva Principelului Radu este nici mai mult nici mai puţin decât – ne spune el hodoronc-tronc – „prietenia” cu Aurelian Pavelescu („un impostor” şi acesta, zice acelaşi). În minte cu stereotipiile deja perimate împotriva Principelui, cititorii se vor fi mirat foarte tare cum de Alteţei Sale îi este imputată „prietenia” cu Aurelian Pavelescu, o „prietenie” despre care nimeni n-a mai auzit până azi, şi nu cea cu Dinu Patriciu, de pildă. În fapt, însă, nici aici nu-i vreun motiv de mirare. Şi asta pentru că mulţi ani la rând intelectualul GDS-ist a trăit ca un belfer din subvenţiile generoase de la Dinu Patriciu (dar şi ale unora ca Sorin Ovidiu Vântu ori Dan Voiculescu – iar lucrul acesta trebuie şi el ţinut neapărat minte). În plus, acest vânător de stipendii a probat de-a lungul timpului un instinct de conservare uluitor când vine vorba de interesele proprii. Încât e o mare naivitate să se creadă că omul ar fi putut pentru ca să-şi rişte nişte beneficii financiare grase nefiind cu maximă băgare de seamă la ce şi despre cine scrie. Dacă toate acestea nu sunt şi ele, cumva, tot o impostură? Vezi bine că sunt, dar ce importanţă mai are asta atunci când tu eşti judecătorul, atunci când tu însuţi îi acuzi pe alţii de impostură? (New York Magazin, 29 aprilie 2009)


Dilema ca impostură, articol publicat in anul 2009