Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Legendarul Stănculescu

Mă uitam cu ceva timp în urmă la fostul general Stănculescu, ieşind pe poarta închisorii, pentru un an, „din motive medicale”, şi mă minunam cum de un om ca el a ajuns să suporte totuşi, în cele din urmă, într-o ţară ca România, rigorile Justiţiei. Sunt foarte tentat să cred că deznodământul în acest caz (într-o ţară ca România, repet) nu-i decât rezultatul întâmplării. Acest bărbat chipeş trebuie să-i fi greşit el cu ceva – dar cu ce, oare? – zeiţei Fortuna.

Verdictul judecătoriilor în cazul fostului general a devenit irevocabil, foarte târziu dar a devenit irevocabil. Încât, îţi zici, dacă adevărul istoric e tot una cu adevărul juridic (atunci când există un astfel de adevăr), atunci Stănculescu va rămâne în istorie vinovat pentru ceea ce a făcut la Timişoara în decembrie 1989. Îţi zici, fără să poţi fi, însă, prea sigur. Pentru că în pofida sentinţei judecătorilor – în pofida ei, dar şi fără să fi citit din ea măcar un singur rând – încă mai sunt destui care se îndoiesc că fostul general ar fi cu adevărat vinovat.

Doru Braia, realizator tv mai nou, e unul dintre ei. În urmă cu ceva timp el i-a luat lui Stănculescu un interviu în penitenciarul Jilava. Deşi simpatia ziaristului pentru interlocutor era străvezie – compasiunea numai, sau, oare, şi altceva? – discuţia mi s-a părut interesantă, totuşi. Braia s-a dus la întâlnirea cu fostul general destul de documentat şi nu prea a ocolit întrebările incomode. Cu toate acestea, Stănculescu a fost lăsat să acrediteze insolent ideea că cei 15 ani de închisoare primiţi pentru episodul Timişoara nu sunt nimic altceva decât un act de gravă injustiţie, făcut unui om care nu a avut nicio vină pentru crimele comise de militarii scoşi pe străzile Timişoarei. Iar asta fără ca Doru Braia să-i fi atras atenţia măcar asupra faptului că generalii care au ordonat ori au fost de acord cu scoaterea armatei din cazărmi în apărarea regimului Ceauşescu au făcut un lucru cu totul contrar misiunii pe care armata o avea atunci, prin  Constituţie, prin Legea apărării şi reglementările privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale (Decretul Consiliului de Stat nr 444/1972, de exemplu).

Între 16 şi 20 decembrie 1989, perioadă în care forţe ale Armatei şi Ministerului de Interne au acţionat pentru înăbuşirea revoluţiei de la Timişoara, în oraş au fost ucişi câteva zeci de oameni şi răniţi câteva sute. Iar generalul Stănculescu a avut acolo, din însărcinarea lui Ceauşescu însuşi, calitatea de „comandant militar unic al Timişoarei”. Pe timpul procesului, au existat nenumărate mărturii care l-au incriminat pe Stănculescu pentru ceea ce a făcut în acele zile. Dar până şi propriile mărturii l-au incriminat fără echivoc pe „comandantul unic”. Prin una dintre ele el recunoaşte că, imediat ce au ajuns la Timişoara, cei trimişi de Ceauşescu acolo au „hotărât împreună” ca „Armata şi Internele să acţioneze pentru a stăvili fenomenul din stradă şi pentru a-l eradica” – iar eu aş zice, dată fiind calitatea în care Stănculescu a mers la Timişoara, că el a decis „cel mai împreună” dintre emisarii criminalului Ceauşescu.

Oare să nu fie toate acestea motive care să clatine câtuşi de puţin convingerile celor care îl cred nevinovat pe fostul general?

În interviul despre care vorbesc, lui Stănculescu i-a fost permis să acrediteze şi o altă idee, la fel de falsă şi manipulatoare, aceea că în poziţia sa foarte înaltă, la vârful ierarhiei militare comuniste, a ajuns pe criterii pur profesionale şi nicidecum politice (ori pentru că ar fi fost un „om în care familia Ceauşescu avea încredere”). Neadevărul e cum nu se poate mai evident şi aici, pentru că nu-i nevoie de prea multă imaginaţie ca să-ţi dai seama cam ce dosar trebuia să aibă la Partid, dar mai ales la Securitate, un general ajuns într-o asemenea poziţie. Apropo, de-a lungul timpului m-am întrebat de mai multe ori dacă nu cumva Stănculescu a fost la Armată chiar omul Securităţii – inclusiv în decembrie 1989, dar şi după.

Un alt neadevăr care-l aureolează legendar pe Stănculescu, pe lângă cel a nevinovăţiei în decembrie 89, e că ar fi fost monarhist. Îmi aduc aminte ca azi cum în primăvara lui 1990 mai toţi greii de atunci ai României libere priveau cu mărturisită suspiciune criticile pe care le exprimam la adresa noului ministrul al Apărării; ajuns în acea poziţie inclusiv prin manoperele dolosive la care au consimţit şi unii dintre ofiţerii CADA, aşa cum voi încerca să arăt în curând, oprindu-mă mai pe îndelete la cele întâmplate în acea perioadă [se poate vedea, pe pagina de Documente a acestui web-site materialul “Istoric CADA si ADM; note autobiografice”]. Printre conducătorii ţărănişti convingerea că Stănculescu e monarhist, şi un adversar nemărturisit al lui Ion Iliescu, era aproape la fel de neclintită şi răspândită.

Un apogeu al manipulărilor pe tema „regalismului” generalului ceauşist a fost un text din săptămânalul Atac la persoană din 31 august 1998, apărut parcă nu chiar întâmplător într-o perioadă în care, pe timpul guvernării CDR-Constantinescu, Stănculescu tocmai începuse să fie convocat de procurori ca să explice ce şi cum făcuse Timişoara în decembrie 1989. Intitulat „Tentativă de lovitură de stat”, materialul „relata” despre un complot, din toamna lui 1990, când Stănculescu era ministrul Apărării, prin care Regele  Mihai şi generalul „monarhist” se pretinde că plănuiseră să dea o „lovitură militară de stat” cu scopul - aţi ghicit! - să reinstaureze monarhia; uneltirea, se mai „dezvăluia”, era cunoscută în detaliu de către CIA şi autorităţile americane.

Şi totuşi, în afara colportării unor asemenea falsuri, n-a existat nicicând nimic altceva care să ratifice legenda. Iar atunci când Sistemul acelor ani – al primilor ani de după 89, mai ales – voia să se asigure că scenariul său rămânea doar un scenariu şi că nu exista nici cel mai mic risc ca omul său să „defecteze”, generalul era pus să facă proba de care era nevoie. Şi pentru că tot le am la îndemână, voi da şi două exemple. În 31 ianuarie 1991, ziarul Libertatea, oficios securist-fesenist din prima linie, a publicat unul dintre cele mai abjecte texte împotriva Regelui Mihai, „Armata nu te vrea, Majestate!” Autorul, lt col Ion Săveanu, a insistat pe ideea că armata, dar mai ales Stănculescu („care ştie şi simte foarte bine cum gândeşte poporul român”), îl desconsidera şi îl ignora pe Rege (era dat chiar un detaliu privat din care rezulta că ministrul Apărării se purtase într-adevăr ofensator faţă de Rege). Ofiţerul îşi încheia textul deplângînd „naivitatea” Regelui: „Ministrul nostru”, scria el, „este un om cu capul pe umeri şi nu un aventurier – aţi rămas, Majestate, copilul care eraţi acum cinci decenii!” A doua zi, bineînţeles, nicio dezminţire şi nicio punere la punct a subordonatului huligan, care mai şi vorbise în numele generalului „monarhist”. Mai mult, peste numai trei zile, săptămânalul Democraţia, din acelaşi arsenal al fesenismului securist, publică un interviu cu ministrul „monarhist”, text foarte clar încă din titlul de pe prima pagină: „Armata nu vrea rege, monarhia nu este o soluţie”. Fiecare afirmaţie a generalului justifică cu prisosinţă titlul dat „dialogului” – un exemplu numai: „Personal sunt de părere că monarhia nu este decât un element al istoriei şi nu poate fi o soluţie nici pentru viitorul apropiat, nici îndepărtat.”

Mărturii istorice, tăinuite încă, vor contrazice ce ştim azi? Arz de nerăbdare să le văz! (New York Magazin, 22 iulie 2009)


Legendarul Stănculescu, articol publicat in anul 2009