Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Crimele comunismului: intenţii rele

Adoptat recent prin „angajarea răspunderii” de către Guvernul Boc, Codul penal (Legea 286/2009) a incriminat „persecuţiile pe motive politice” (dar şi alte fapte asemănătoare) drept „infracţiuni contra umanităţii”. Optimiştii de profesie se vor fi grăbit deja să conchidă că în sfârşit anti-comunistul neînduplecat Băsescu şi Guvernul marelui Boc au introdus în legea penală ceea ce România comunistă însăşi, premeditînd minciuna, se angajase să introducă prin ratificarea încă de la 1969 a Convenţiei ONU din 1968 asupra imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii. În acord cu respectivul angajament, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu şi Băsescu ar fi trebuit să transpună în Codul penal român prevederile Convenţiei ONU, inclusiv prin stabilirea în concret a pedepselor, cum cerea şi cere articolul 4 din Tratat. Iar pe această bază ar fi trebuit să fie investigate şi pedepsite crimele comunismului – „crime împotriva umanităţii”, ca „persecuţii din motive politice”, imprescriptibile, în înţelesul Convenţiei ONU. Ce au făcut din toate astea Ceauşescu, Iliescu şi Constantinescu ştim bine – nimic.

Ce au făcut Băsescu şi Boc? Au incriminat „persecuţiile pe motive politice” (şi alte fapte asemenea, cum spun) ca infracţiuni contra umanităţii, numai că în definirea lor şi în motivarea demersului normativ s-au „întemeiat”, în Expunerea de motive la Cod, pe prevederile Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale – şi fără a face nici cea mai vagă trimitere la Convenţia ONU din 1968 (unica aplicabilă „crimelor împotriva umanităţii” comise în deceniile din urmă, ale urgiei comuniste). Iar lucrul acesta s-a întâmplat deşi, împreună cu reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, preveniţi asupra a ceea ce au de gând ministrul „liberal” al Justiţiei Predoiu şi noii săi camarazii fesenist-securişti, le-am atras insistent atenţia – de parcă ei nu ştiau foarte bine ce fac – că potrivit articolului  24 paragraful 1 din Statutul de la Roma (adoptat în 1998 şi intrat în vigoare în 2002) dispoziţiile acestuia nu sunt aplicabile „crimelor împotriva umanităţii” comise anterior intrării sale în vigoare.

Nu am nicio îndoială că, dacă vor ajunge în instanţă, foştii lideri comunişti, securiştii şi complicii lor se vor apără cu „argumentul” că, incriminînd „infracţiunile contra umanităţii”, voinţa „legiuitorului”, exprimată explicit în cuprinsul Expunerii de motive la Codul penal, a fost de a se întemeia pe prevederile Statutului de la Roma. „În consecinţă, onorată instanţă”, vor perora ei, „vă rugăm să luaţi act că prevederile Codului penal nu ne sunt aplicabile întrucât nu ne sunt aplicabile nici prevederile Statutului de la Roma, care au în vedere exclusiv infracţiunile împotriva umanităţii comise anterior anului 2002”. Vor mai invoca cu siguranţă şi prevederea din Codul penal care spune că „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare” (articolul 3). În paranteză fie spus, se va fi observat sper că în timp ce atât Convenţia ONU cât şi Statutul de la Roma al CPI vorbesc de „crime împotriva umanităţii”, Băsescu, Boc şi „liberalul Predoiu” le zic respectivelor crime, în chiar Codul penal, „infracţiuni împotriva umanităţii”. De ce şi în beneficiul cui s-a recurs la un asemenea eufemism infam se înţelege uşor. După cum uşor se înţelege şi de ce coteria fesenist-securistă avîndu-l în frunte pe Băsescu a insitat atât de mult ca infamiile din Codul său penal să ocolească dezbaterea publică firească şi să devină literă de lege prin „angajarea răspunderii Guvernului”.

Şi totuşi, torţionarii comunişti şi numiţii lor protectori ar face bine să nu fie prea siguri că diversiunea le e infailibilă. Pentru că, de-ar fi să fie numai asta, ajunge ca magistraţii care nu fac şi ei parte din categoria susnumiţilor să se uite puţin mai atent la dispoziţiile constituţionale şi legale privind tratatele ca să vadă că prevederile Convenţiei din 1968 le sunt aplicabile bine mersi comuniştilor criminali (criminali, nu „infractori”, cum ne-o cere dreptul internaţional însuşi).

Şi le este aplicabilă pe de o parte în conformitate cu primul articol al acestui Tratat, care prevede foarte clar că faptele la care el se referă sunt imprescriptibile „oricare ar fi data la care au fost comise”. Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi legale privind „dreptul internaţional şi dreptul intern”. Articolul 11 din Constituţia României stabileşte două lucruri foarte importante, anume că statul român se obligă să îndeplineascã întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte (cum este şi Convenţia ONU) şi că tratatele fac parte din dreptul intern. În ce fel fac tratatele parte din dreptul intern ne-o spune fără echivoc legea specială în materie, Legea 590/2003 privind tratatele (în deplin acord cu principiile Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor). Mai întâi că aplicarea şi respectarea dispoziţiilor tratatelor în vigoare (deci şi ale Convenţiei ONU) reprezintă „o obligaţie pentru toate autorităţile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească”, iar apoi că „Prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare”. Mai precis, în cazul nostru, prevederea din Codul penal care spune că dispoziţiile sale se aplică numai faptelor săvârşite în timpul cât acesta era în vigoare nu pot fi invocate pentru a înlătura deplina aplicabilitate a Convenţiei ONU.

În sfârşit, victimele crimelor comunismului vor avea de partea lor, în Justiţie, şi destule paragrafe al Convenţiei europene a drepturilor omului – şi mă opresc aici numai la prevederile din articolul 7 al Tratatului european (ratificat de România în 1994). Potrivit paragrafului 1 al textului în cauză,  „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional şi internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii”. În acelaşi timp însă, paragraful 2 al articolului citat, de maximă relevanţă sub aspectul despre care vorbim, stabileşte că „Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”. Aşadar, şi tratatul european recunoaşte dreptul victimelor comunismului şi al familiilor lor de a se adresa Justiţiei pentru fapte care deşi „considerate infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate” (între ele şi „persecuţiile din motive politice”) nu au fost incriminate ca atare – nici până în urmă cu câteva luni, iată – în dreptul intern. Textul citat din Convenţia europeană rezolvă şi o altă problemă pe care cineva ar putea s-o ridice referitor la pretinsul conflict dintre noul Cod penal şi Convenţia ONU din 1968. Este adevărat că articolul 15 (alineatul 2) din Constituţia României spune că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.” Însă aceeaşi Constituţie mai prevede şi că (articolul 20 alineatul 2), dacă existã neconcordanţe între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului (între ele accesul la justiţie) la care România este parte (vezi Convenţia europeană) şi legile interne, „au prioritate reglementãrile internaţionale” – de altfel o asemenea reglementare este, în context, chiar şi Convenţia ONU. (New York Magazin, 5 august 2009)

Pe tema acestui articol, în prima parte a anului 2015 am realizat şi analiza "<Decomunizarea României>: fantasma unui sfert de veac", care poate fi găsită pe pagina de Documente/ Analize, studii, rapoarte.


Crimele comunismului: intenţii rele, articol publicat in anul 2009