Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Mâna lungă a Securităţii

Puţin probabil să existe cititori ai New York Magazin care să nu ştie cine este Constantin Răuţă. Întâmplări recente care îl privesc, despre care voi vorbi, îmi impun să reamintesc cele mai importante date. După absolvirea facultăţii în 1966, Constantin Răuţă a lucrat ca proiectant la un institut din Bucureşti iar apoi la Centrul de calcul al Ministerului Chimiei. În 1968, în urma unui concurs organizat de UNESCO, a obţinut două burse de studiu în Italia şi Franţa, plecarea fiindu-i condiţionată de acceptarea unui post de inginer la Direcţia de informaţii externe, unde urma să fie instruit pentru spionaj tehnic împotriva ţărilor membre NATO. Este repartizat în cadrul Direcţiei tehnice a DIE iar în 1971 devine ofiţer. În 1972 este trimis cu bursă ONUDI la specializare în Italia. După o lună şi jumătate este rechemat în ţară, adus sub escortă şi anchetat, fiind suspectat de pactizare cu “duşmanul” NATO. După mai multe interogatorii, suspiciunile se dovedesc  a fi false, dar Constantin Răuţă este ţinut în continuare sub supraveghere, în diferite misiuni de încercare şi este scos din cadrele active (la acea dată la UM 0920). În 1973 a fost cooptat în echipa DIE care trebuia să pregătească vizita lui Ceauşescu la Washington. Ajuns în Statele Unite, cere azil politic.

În septembrie 1974, Tribunalului militar îl condamnă la moarte, fiind acuzat de trădare prin transmitere de secrete, de refuzul înapoierii în ţară şi de dezertare. Judecătorii militari îşi „întemeiază” sentinţa în principal pe împrejurarea că, la momentul la care a ajuns în Statele Unite, fostul agent DIE ar fi deschis (violat) „plicul cu corespondenţă diplomatică” pe care se presupune că îl avea asupra sa. Însă faptul avea să fie infirmat foarte recent de cercetările făcute la nivelul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (şi consemnate în „Caietele CNSAS”, anul I, nr 1/2008). Cercetătorii Consiliului au stabilit că plicul pe care Constantin Răuţă l-a avut asupra sa a fost predat intact de autorităţile americane celor române.

Rămas în Statele Unite, Răuţă s-a implicat în mai multe acţiuni de protest ale dizidenţei româneşti de peste Ocean împotriva regimului de la Bucureşti. Iar decembrie 1989 îl găseşte pe cel care a ales să rupă cu un regimul politic criminal al lui Ceauşescu încrezător că lucrurile vor intra în normal şi că statutul român „post-comunist” va anula samavolniciile de care avusese parte. Bineînţeles că şi în acest caz totul n-a fost decât o amară iluzie.

În chestiunea cetăţeniei române şi a anulării condamnării la moarte Constantin Răuţă a avut de suportat două atitudini ostile, una mai absurdă şi mai abuzivă decât alta, din partea statului român „post-comunist”.

Din 1990 şi până în 2000, autorităţile l-au tratat ca pe o persoana avînd cetăţenia română, eliberîndu-i inclusiv acte de identitate care se eliberează exclusiv cetăţenilor români. Din 2000, însă, de când, cum aflăm de la el însuşi, a refuzat să „colaboreze” cu autorităţile române „împotriva ţării adoptive” (o acuză de o gravitate cu totul excepţională, care va trebui neapărat ţinută minte şi clarificată în cele mai mici detalii!), lui Constantin Răuţă i s-a spus că n-ar mai avea cetăţenia română. Cine i-a retras-o, când, din ce motive, pe baza cărei legi, nimeni nu i-a spus vreodată (semn că năravurile securiştilor sunt eterne). Pus în faţa faptului împlinit, el s-a adresat cu o cerere de redobândire a cetăţeniei Direcţiei de cetăţenie din Ministerul Justiţiei. Camarazii „liberalului” Predoiu şi ai „democratului” Băsescu, ştiind bine ce se întâmplase cu „reabilitarea” lui Răuţă pentru condamnarea primită de la Ceauşescu (vom vedea şi noi în continuare), i-au cerut nici mai mult nici mai puţin decât – aţi ghicit! – „să facă dovada că a fost reabilitat pentru faptele înscrise în cazierul judiciar”. Cerinţă pe cât de perfidă şi cinică pe atât de ilegală. Textul legal pertinent sub acest aspect, invocat dealtfel – perfect aiurea dar şi cinic – chiar de directorul Dan Sfârnă, spune limpede că persoana care formulează o asemenea cerere trebuie să îndeplinească două condiţii mari şi late: să fie „cunoscută cu o bună comportare” şi „să nu fi fost condamnată pentru o infracţiune care o face nedemnă de a fi cetăţean român” –  art 8 lit e) din Legea cetăţeniei române nr 21/1991.

Dat fiind că ar fi fost prea bătător la ochi să invoce prima condiţie (şi să spună că Răuţă n-a avut o „comportare bună” întrucât a fost condamnat la moarte de Ceauşescu, pentru că l-a trădat dimpreună cu regimul său criminal), cei de la MJ i-au cerut să facă o dovadă pe care ştiau bine că n-o s-o poată face, în legătură cu cea de-a doua condiţie. Numai că, ghinion, marii specialişti ai MJ (specialişti în şicane, măgării şi în alte porcării) n-au aflat că între timp a fost adoptată o lege prin care este stabilit, ca s-o scurtez, că o condamnare precum cea suferită de Răuţă, pentru aşa zisă trădare prin transmiterea de documente diplomatice secrete, „constituie condamnare cu caracter politic” iar toate efectele unei asemenea condamnări „sunt înlăturate de drept şi nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor” (am citat din Legea nr 221/2009 privind condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada martie 1945-22 decembrie 1989 – art 1 alin 1 şi alin 2 lit a, respectiv art 2). Aşadar, din prevederile citate devine pentru oricine evident că proba „reabilitării” pe care amploiaţii de la MJ i-au impus-o lui Răuţă în legătură cu condamnarea sa politică din 1974 a fost şi rămâne un abuz pentru care respectivii sunt perfect pasibili de sancţiuni penale.

Cât priveşte anularea condamnării din 1974, demersurile lui Constantin Răuţă au avut şi ele exact acelaşi succes pe care l-ar fi avut dacă România ar fi fost condusă în continuare de cel care l-a condamnat la moarte. Instanţele militare (sângele apă nu se face) şi, în final, „instanţa supremă” (reduta supremă a comunismului securist), au respins acţiunile formulate de Răuţă. Motivele? Dar mai poate interesa pe cineva „motivarea” unei asemenea abjecţii flagrante?

Ce mai rămâne de spus este că atitudinea statului român aşa zis post-comunist faţă de Constantin Răuţă reprezintă o sfidare la adresa celui mai elementar bun simţ. „Reabilitarea judiciară” a generalului Pacepa, survenită în 1999, a fost probabil un accident major al sistemului securist „post-comunist” – compensat cu vârf şi îndesat prin şicanele nesfârşite pe care generalul le-a avut de suportat după aceea în încercarea de a pune în executare decizia judecătorească. Eficienţa cu care Securitatea reuşeşte să împiedice şi în aceşti ani repunerea în drepturi a unora dintre cei mai indezirabili duşmani ai săi şi ai sistemului criminal pe care ea l-a servit – Paul Goma, Constantin Răuţă ori Ion Mihai Pacepa – ne indică poate cel mai bine unde se află astăzi România, după douăzeci de ani de la „prăbuşirea comunismului”. (New York Magazin, 2 septembrie 2009)


Mâna lungă a Securităţii, articol publicat in anul 2009