Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Istoria, eterna poveste

E sigur, Securitatea a primit o lovitură pe cinste prin Premiul Nobel acordat Hertei Müller. Cărţile scriitoarei vor face de acum înainte o publicitate însutită acestei instituţii a răului – numai viaţa şi opera lui Paul Goma, onorate la fel, ar fi putut să-i facă mai mari asemenea servicii. Că teroriştii roşii au resimţit puternic lovitura ne-au spus-o şi vituperaţiile otrăvite cu care acelaşi nefericit Cristian Tudor Popescu s-a năpustit asupra scriitoarei, la televizor, imediat după anunţul Academiei Suedeze.

De ce e lovitura atât de grea? Pentru că Securitatea şi securiştii ştiu bine că dacă pentru ţăranii închişi la colectivizare, să zicem, vor avea de dat socoteală pentru nişte cifre dintr-o statistică, în cazul victimelor aparţinînd elitei intelectuale, scriitori în cazul de faţă, decontul se va face diferit, nominal, ca să zic aşa. Iar cu cât o asemenea persoană va ocupa o poziţie mai înaltă în „istoria literaturii”, cu atât va fi mai vizibilă şi ca victimă a odioasei instituţii. Iată de ce, ca să revin la Paul Goma, nu sunt deloc întâmplătoare strădaniile disperate pe care Securitatea şi acoliţii ei le-au făcut şi le fac ca să acrediteze ideea că opera scriitorului în exil şi azi ar fi mai puţin valoroasă decât este. Dacă în cazul unor scriitori strategia este aceasta, în al altora, unde probabil că pot specula şi anumite circumstanţe – un angajament sau declaraţii smulse sub anchetă ori unor condamnaţi la moarte – securiştii ne spun că victimele lor erau în fond nişte oameni care îşi cam meritau soarta. Iar lucrul cel mai grav este că astfel se procedează cu oameni cărora li s-a aşteptat sfârşitul, pentru ca să nu mai poată nici măcar să se apere în vreun fel.

Un asemenea caz, în care mi se pare că breasla are ea însăşi o vinovăţie prin lipsa oricărei reacţii, a fost şi rămâne al poetului Cezar Ivănescu. Sunt numeroase datele care confirmă că Ivănescu a fost un anti-comunist neînduplecat, care, între altele, a făcut în mai multe rânduri greva foamei împotriva cenzurii practicată de regimul comunist, şi care se afla inclusiv pe o listă a Securităţii cu persoanele care nu puteau ajunge în apropierea lui Ceauşescu. După înfiinţarea CNSAS, el a făcut cereri repetate la CNSAS să îi fie permis accesul la dosarul de Securitate. Nu a primit răspunsul la care legea obliga. În schimb, după circa opt ani, în ianuarie 2008, află din presă că CNSAS a stabilit că ar fi fost colaborator al Securităţii. O decizie ilegală de la un cap la altul: Consiliul nu l-a invitat să-şi vadă dosarul, nu l-a audiat şi nu i-a comunicat decizia luată. Lovitura primită îi va aduce moartea peste numai trei luni. Nu mai apucă să se adreseze Justiţiei, cum anunţase, pentru a proba netemeinicia acuzaţiilor. Apucă în schimb să vorbească despre bănuiala că lovitura primită a fost un act de răzbunare din partea lui Mircea Dinescu, sens în care reaminteşte mai multe lucruri întâmplate de-a lungul anilor. Înainte de 1990, dar şi în anii de după – a adus el din nou aminte – i-a imputat public lui Dinescu că ar fi contribuit, în 1980, la moartea lui Marin Preda. În 1981 Ivănescu a fost martorul „părţii vătămate” într-un proces în care Dinescu avea să fie condamnat pentru agresarea unui coleg. Imediat după 89, ajuns preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Mircea Dinescu i-a desfăcut lui Ivănescu contractul de muncă de la revista Uniunii, Luceafărul. Cezar Ivănescu a mai vorbit despre Dinescu şi ca despre „un om al Securităţii” – întrebîndu-se între altele (cum şi eu m-am întrebat de multe ori) cum de a fost şi este posibil să nu se ştie nimic despre dosarul de Securitate al acestui membru al CNSAS.

Denunţat de către CNSAS fără să aibă vreo posibilitate să se apere (după moartea sa, în 2003) a fost şi poetul şi deţinutul politic Ştefan Augustin Doinaş. Scriitorul şi deţinutul politic Ion Caraion, condamnat la moarte şi, apoi, prin comutarea pedepsei, la închisoare silnică pe viaţă, nu a putut să spună nici el un singur cuvânt în faţa „probelor securiştilor” – multe, e adevărat – făcute publice ca atare în 2006 de către CNSAS şi Institutul pentru memoria exilului românesc. Caraion nu a avut cum să clarifice nici cea mai gravă acuzaţie pe care securiştii i-au plasat-o în dosare, aceea că el ar fi fost cel care l-a denunţat pe Nicolae Steinhardt în legătură cu un manuscris, confiscat în urma denunţului şi a unei percheziţii. În dosare nu există decât afirmaţia securistului în sensul acesta – afirmaţie însă cu atât mai dubioasă cu cât „organul” se preocupă, extrem de suspect, ca, atenţie, „Inspectoratul municipiului Bucureşti să manifeste grijă pentru conspirarea informatorului, informându-l în acelaşi timp despre starea lui N Steinhardt”. Dacă scriitorul n-a avut cum să aducă această clarificare, dar şi altele, au făcut-o cumva INMER şi CNSAS? Nici vorbă!

Publicistul Aurel Sergiu Marinescu, luptător anti-comunist neînfricat şi el, figură remarcabilă a exilului românesc, este un alt caz. Pe data de 30 august anul acesta, în ziua în care se împlinea exact un an de la moartea sa, cel care se remarcase ultima oară prin dezvăluirile făcute despre nepotul său Adrian Năstase – chiar la alegerile din 2004, când Năstase se bătea cu Băsescu (tusea şi junghiul!) să ajungă preşedinte – a fost demascat ca informator al Securităţii. „Materialele” proveneau, bineînţeles, de la CNSAS iar denunţător era un ziarist profitor de lux al tranziţiei nenorocite. Iar titlul, o otravă: „Năstase, <lucrat> în 2004 de un turnător al Securităţii”. Am scris atunci unor cunoscuţi, care-mi semnalaseră oroarea: „Posibil ca lucrurile să stea inclusiv aşa cu Marinescu. Cealalată faţă a biografiei acestui om arată însă cam aşa, în câteva zeci de cuvinte: <Eliminat din mai multe facultăţi din ţară – drept, filosofie, istorie – a suferit persecuţii, epurări din serviciu, detenţii politice. Student fiind a fost arestat pe considerente politice, în 1951. A supravieţuit ca prin miracol lagărului comunist (Aiud, Gherla, Jilava, lagărele de muncă din Balta Brăilei şi din Bărăgan), condamnării la moarte şi apoi condamnării pe viaţă. Eliberarea lui, în 1969, cu cinci ani mai târziu decât deţinuţii politici amnistiaţi, în câteva valuri succesive, până în 1964, infirmă falsa teză susţinută de istoria comunismului în România, care afirmă că eliberarea tuturor deţinuţilor politici s-ar fi făcut până în 1964. Aşadar, sunt de acord, dacă este adevărat ce se scrie azi despre el, atunci biografia lui Marinescu trebuie scrisă şi ea, fără doar şi poate, şi cu această completare. Totodată nu trebuie să uităm şi că în ultimii ani Securitatea (în special prin intermediul CNSAS) i-a demascat pe unii dintre scriitorii foşti deţinuţi politici numai după moartea lor, la un an sau doi, numai când oamenii aceştia nu mai puteau să se apere măcar cu o singură vorbă. Când nu mai puteau să spună dacă este adevărat că au semnat – şi in ce condiţii – un angajament, dacă ceea ce scriu torţionarii lor despre ei în rapoartele şi referatele lor <strict secrete> era sau nu adevărat etc etc. Când aveau dreptul să se ducă cu hârtiile de la CNSAS în instanţă şi, pe baza tuturor probelor, aşa cum prevede legea, judecătorii să decidă ei, în fiecare caz, dacă aceşti oameni puteau sau nu să fie catalogaţi aşa cum îi cataloghează azi în lipsă torţionarii lor, domnii de la CNSAS ori nu ştiu care ziarist trăitor de două decenii din furăciunile securiştilor şi oamenilor lor. Aşa ceva se impunea cu atât mai mult cu cât cazurile foştilor deţinuţi politici au a fi circumstanţiate aşa cum nu doar bunul simţ, ci şi legea, o cere”.

În sfârşit, un caz oarecum asemănător, dintr-o listă mai lungă, mi se pare a fi şi cel al lui Petru Romoşan. Şantajat cu un paşaport pentru soţie, el a semnat un angajament cu Securitatea. Ulterior însă a refuzat orice colaborare, nu a făcut rău nimănui. În anii în care era încă minor, s-a aflat în anchetele Securităţii – şi ne dă astăzi destule asigurări că de asemenea nu a făcut nimănui niciun rău (Ion Negoiţescu, anchetat în acelaşi dosar, i-a cerut iertare pentru răul pe care i l-a făcut atunci şi mai târziu). Stăpânii de după 89 ai arhivelor se fac că nu înţeleg toate acestea, că nu cunosc legea, că nu ştiu ce spune ea despre declaraţiile date pe timpul anchetelor şi îl lovesc pe Romoşan. Părînd să vrea să-l supună unui şantaj, Andrei Pleşu, membru al CNSAS, îi spune că ar face bine să-şi menajeze copilul, să nu afle despre dosar. Mai târziu, când Pleşu nu mai era la CNSAS (rămăsese în schimb bunul său amic Dinescu), dosarul ajunge la Mirela Corlăţan de la Cotidianul. Ce pare o întâmplare la prima vedere nu mai pare şi la a doua. Ziarista aruncă bomba în publicaţia cu pricina fix în ziua în care o nouă echipă editorială o înlocuieşte, inclusiv prin implicarea lui Romoşan, pe cea din care făcea parte ziarista (şi care echipă era percepută de mai toată lumea drept o redută, în presă, a oamenilor Securităţii).

Cam aşa s-ar explica în puţin cuvinte cum de este posibil ca în timp ce marile orori ale Securităţii sunt în continuare deplin conspirate, în timp ce generalii torţionari sunt generali şi astăzi şi trăiesc din pensii fabuloase iar toţi ceilalţi securişti şi oamenii lor îşi clădesc fericirea pe nenorocirea unei ţări tot mai ruinate, ţintuiţi la stâlpul infamiei sunt tot cei pe care securiştii şi regimul lor criminal i-au condamnat la moarte, i-au torturat ori umilit. (New York Magazin, 21 octombrie 2009)


Istoria, eterna poveste, articol publicat in anul 2009