Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Situaţiunea (XL)

„Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el.” / Consecinţa cea mai gravă a ceea ce au făcut în politică Emil Constantinescu şi Nicolae Manolescu, dar şi a abandonului celor de la Alianţa Civică şi România liberă, a fost acreditarea ideii că nu există alternativă la Sistemul securist-fesenist. / O aberaţie românească în plus – deloc întâmplătoare nici ea şi cu consecinţe greu de imaginat – este aceea că în multe dintre cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, în ale căror dosare se regăsesc şi "informaţii clasificate", judecătorii care pot să soluţioneze aceste cauze sunt stabiliţi, la propunerea SRI, de Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat (ORNISS) – o instituţie care de-a lungul timpului a fost suspectată serios de practici specifice Securităţii, de interese oculte venind dinspre lumea politică şi serviciile secrete moştenitoare ale Securităţii. Membri ai autorităţii judecătoreşti, numiţi de preşedintele României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, depunînd un jurământ de respectare a Constituţiei şi legilor ţării, avînd dreptul la repartizarea aleatorie a cauzelor etc etc etc, judecătorii sunt lăsaţi la cheremul agenţilor SRI şi ai unei structuri aflată în subordinea Guvernului (ea însăşi, deci, la cheremul politicienilor şi al intereselor lor). Nevrînd nimeni să bage de seamă ce vulnerabilitate majoră se cauzează astfel judecătorilor, cum este practic anulat principiului constituţional după care judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii şamd. Desigur că nu poate fi cineva absurd să susţină că nu s-ar impune şi în cazul judecătorilor precauţii în accesul la informaţiile secrete de stat. Dar aceste precauţii trebuie să însemne cu totul altceva decât cum se procedează de câţiva ani buni în România. Pe scurt, ar trebui stabilite, de exemplu, condiţii specifice la recrutarea şi numirea acestor magistraţi, precum şi prevederi pentru soluţionarea acelor cazuri în care ulterior apar date că un judecător sau altul devine incompatibil, sub aspectul în discuţie, cu poziţia pe care o ocupă (excluderea din magistratură, însă în cadrul unei proceduri precis reglementate şi supuse controlului judiciar). / Apropo de „condamnarea comunismului” (despre care în România ni se spune că s-a făcut deja prin „Raportul Tismăneanu” şi discursul din Parlament al prezidentului Republicii instaurate de sovietici), mi se pare că nu a rămas suficient de clar episodul în care lui Paul Goma i-a fost refuzat accesul în „Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România”. În cele mai puţine cuvinte, lucrurile au stat astfel. La data de 5 aprilie 2006, Vladimir Tismăneanu i-a trimis scriitorului exilat un e-mail prin care îi spunea că atât el cât şi Traian Băsescu ar fi „onoraţi” dacă ar accepta să facă parte din Comisie; întrucât – cum altfel? – fostul propagandist comunist îşi adjudecase deja pentru sine funcţia de preşedinte, cu obrăznicia-i specifică şi o strategie bine pusă la punct, lui Goma i se propunea să fie unul dintre cei 19 membri ai Comisiei (destui dintre ei cu o autoritate în materie de asemenea ca vai de ea). A doua zi, Paul Goma răspunde prompt: da, accept să fac parte din Comisie. În aceeaşi zi, Tismăneanu îi mulţumeşte „cu sinceră emoţie” pentru acceptarea propunerii. În zilele următoare, cu ocazia altor două sau trei schimburi de mesaje, Tismăneanu repetă conlocutorului recunoştinţa sa „sincer emoţionată”, pentru ca pe data de 14 aprilie să se întâmple ceea ce oricine ar fi prevăzut din capul locului: Tismăneanu îşi retrage propunerea. Motivul? Văzuse numai atunci - curat fatalitate! - că de vreo două săptămâni Paul Goma publicase (şi comentase) pe site-ul propriu, în "Jurnalul" pe 2006, „fără autorizarea sa”, o scrisoare pe care i-o adresase cu ceva timp în urmă. Goma se făcea vinovat de două crime înfiorătoare şi îngrozitoare şi oribile: „conform conveţiilor larg practicate, încălcase dreptul la proprietate intelectuală” al intelectualului apropitar şi îi „negase” aceluiaşi „credibilitatea ştiinţifică şi morală”. Desigur că cititorul ştie demult şi bine, asemeni lui Tismăneanu, că Paul Goma, absolut firesc, a publicat dintotdeauna scrisorile primite care erau relevante în raport cu ceea ce el însuşi reprezintă, prin viaţa şi opera sa, în istoria şi literatura ţării sale. Şi bineînţeles că nici vorbă ca obiect al „dreptului la proprietate intelectuală” să poată fi, măcar şi în cele mai neconvenţionale convenţii, o scrisoare ca aceea despre care vorbim. Cât priveşte „negarea credibilităţii ştiinţifice şi morale”, întreb: chiar şi injustă să fi fost o asemenea contestare (deşi e clar că nu e deloc cazul), ce argument este acesta şi ce autoritate avea (un om ca) Vladimir Tismăneanu să interzică, pe baza lui, participarea unuia dintre cei mai importanţi opozanţi ai regimului comunist din România la activitatea unei comisii constituită de statul român în vederea studierii şi condamnării comunismului? Desigur, Tismăneanu avea tot dreptul să se considere incompatibil cu Goma (de reciproca ce să mai zic?). O minimă decenţă i-ar fi impus însă să plece el, şi nu să-l excludă pe scriitorul victimă a regimului pe care el şi părinţii săi l-au slujit cu osârdie. Ce vreau să spun este mai ales acest lucru, care mi se pare că nu trebuie uitat: Tismăneanu a interzis participarea lui Paul Goma la Comisia prezidenţială cu premeditare şi diversionist, folosindu-se de un pretext flagrant şi foarte jos. Este adevărat că există multe şi temeinice bănuieli că responsabilii politici înşişi şi „intelectualii anti-comunişti” de la Bucureşti, unii chiar membri ai fostei Comisiei ori foarte apropiaţi ei, nu şi-au dorit câtuşi de puţin cooptarea „incomodului” Goma în Comisie. Până când nu va lămuri aceste lucruri – dacă va voi, cumva, să le lămurească vreodată – Vladimir Tismăneanu va rămâne să deconteze de unul singur dezonoarea acestui gest incalificabil. Şi încă ceva, ce ne spune cât de mare a fost reaua credinţă şi cât de oribilă manipularea în povestea aceasta. În scrisoarea pe care i-o trimisese lui Goma, şi pe care i-a reproşat că a publicat-o, Tismăneanu se interesa la fostul student al tatălui său despre implicarea acestuia în reprimarea mişcării studenţeşti de la Universitatea din Bucureşti care a urmat revoluţiei ungare din 1956; Goma, care  simţise pe propria-i piele fanatismul inchizitorului stalinist, i-a răspuns întrebătorului cât putuse de onest şi probînd cu amintirile încă vii ale victimei care fusese. Cu toate acestea, deşi ştia foarte bine că în discuţie fusese o scrisoare a sa către Goma despre tatăl său, Tismăneanu, ca să justifice public cât de cât acceptabil ceea ce făcuse, a spus a doua zi ziariştilor că Goma ar fi publicat câteva (sic!) scrisori personale – ale sale, ale fiului – către tatăl său (vezi ziarul Ziua din 20 aprilie 2006, „Fără Goma în Comisie”). / „Aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, fără drept, cu gândul la El.” (New York Magazin, 3 martie 2010)


Situaţiunea (XL), articol publicat in anul 2010