Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Situaţiunea (XLI)

Nu vă faceţi griji, nimic din binele pe care-l faceţi nu va rămâne neştiut. / În vara-toamna lui 2004, am propus Fundaţiei Soros din România ideea unui studiu privind „agenţiile guvernamentale”. Pornisem de la ceea ce constatasem urmărind multianual tema în chestiune: respectivele agenţii proliferaseră de la guvernare la guvernare, de la an la an, într-un ritm şi un număr de-a dreptul aberante. Iar una din explicaţiile principale era că partidele ajunse la putere simţeau nevoia să-şi satisfacă clientela politică prin mii şi zeci de mii de sinecuri plătite din bani publici. Propunerea mi-a fost acceptată iar în toamna lui 2005 studiul „Agenţiile publice – concept, funcţii, costuri” era finalizat [poate fi găsit pe acest web-site în pagina de Documente]. Una dintre concluziile cele mai relevante era că la acea dată în România existau peste 1.000 de agenţii guvernamentale cu care se făceau cheltuieli bugetare imense. Pe timpul realizării proiectului am avut câteva contacte şi cu unii colaboratori ai lui Călin Popescu Tăriceanu, din care înţelesesem că ideea era de interes şi pentru primul ministru de atunci. În primăvara lui 2005, însă, Valeriu Turcan, fost consilier al lui Tăriceanu şi preşedinte, la acea dată, al Agenţiei pentru Strategii Guvernamentale, avea să-mi facă o mărturisire, „neoficială”, potrivit căreia în realitate guvernanţii liberali nu vedeau deloc cu ochi buni analiza la care lucram. Şi totuşi, la finalizarea ei, am trimis-o şi primului ministru şi colaboratorilor săi – din primăvara lui 2005 Turcan avea să plece de la Guvern şi de la liberali (iar din 2007 să se alăture echipei cotroceniste a lui Traian Băsescu şi PD). Guvernarea liberală a trecut fără să existe niciun semn că chestiunea agenţiilor guvernamentale ar preocupa pe cineva în alt mod decât a le înmulţi în continuare atât de aberant şi de costisitor, în beneficiul aceleiaşi şi aceleiaşi clientele politice. Pentru ca la începutul următoarei guvernări – mare supriză mare! – Emil Boc şi camarazii să anunţe că vor face ei ceea ce liberalii nici nu voiseră să audă (deşi, „doctrinar”, tocmai ei ar fi avut primii această obligaţie). Este adevărat, întreb, că şi „restructurarea agenţiilor guvernamentale” pe care PD-ul a făcut-o a fost mult mai atentă decât era cazul la interesele clintelar-politice ale acestui partid? Este adevărat, la fel, că încă nu ştim dacă „restructurarea” cu pricina a avut rigoarea şi profunzimea pe care gravitatea fenomenului le impunea de la sine? Bineînţeles că este adevărat! Şi, mai întreb, este de asemenea adevărat că aproape aceleaşi întrebări pot fi puse şi cu privire la „lupta” pe care viteazul Boc o duce de vreun an cu „salariile şi pensiile neruşinate” din sectorul bugetar? Bineînţeles că este adevărat! Şi totuşi un lucru rămâne: chiar dacă prea atenţi şi ei la propriile interese şi chiar dacă departe de a fi fost riguroşi şi de a reuşi să evite mult prea multele stăngăcii, Emil Boc şi partidul său au atacat, aşa cum alţii nu au făcut-o până la ei, câteva din cauzele proastei tocmeli din această ţară. Sigur că nu am nici eu cum să uit răspunderea pe care o poartă în continuare Băsescu, Boc şi camarazii lor pentru bună parte din răul ultimelor două decenii. Însă una-i una şi alta-i alta – cum ar zice însuşi Boc, această culme a Ardealului profund. Cât despre faptul că nimeni, nici chiar de la Fundaţia cu care am colaborat, nu a spus un singur cuvânt despre analiza care radiografiase situaţia catastrofală din sectorul agenţiilor guvernamentale, noi să fim sănătoşi şi să apucăm să-i mai vedem şi altădată pe politicieni ridicîndu-se împotriva răului şi nu doar înfrăţindu-se cu el. / De ceva timp au ieşit din adormire câţiva foşti camarazi din CADA [Comitetul de acţiune pentru democratizarea armatei], care la vremea respectivă s-au remarcat mai ales prin complicităţile subterane cu generalii şi politicienii adversari ai ideilor de modernizare şi decomunizare a armatei. Aşa se explică cele două pretinse „apeluri ale CADA” prin care impostorilor „anti-comunişti” Traian Băsescu şi Vladimir Tismăneanu li se cerea recent să facă şi să dreagă ei nu ştiu ce şi nu ştiu cum. / Anul trecut a fost făcută publică o cercetare (sondaj de opinie) a Gallup România şi a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, „Percepţii şi atitudini ale populaţiei României faţă de fenomenul discriminării”. Reiau câteva dintre concluzii, care mi s-au părut mai interesante, şi care ne spun că, deşi merg în general într-o direcţie bună, lucrurile merită în continuare toată atenţia. Dintre cei care au putut să dea un răspuns la întrebarea „În opinia dvs cât de des se întâlneşte în viaţa de zi cu zi situaţia ca o persoană să fie tratată diferit fiindcă este homosexual?”, în jur de 60% au fost de părere că lucrul acesta se întâmplă foarte des şi destul de des. Proporţia celor care au fost de părere că relaţiile homosexuale ar trebui sancţionate a fost de 36%, în timp ce 42% au spus că acest lucru nu ar trebui să se întâmple (acesta este unul din rezultatele care indică o evoluţie incontestabilă a mentalităţilor, incomparabile cu situaţia din urmă cu ceva mai mulţi ani). „Cât de mult credeţi că v-ar deranja să aflaţi că unul dintre profesorii elevului dvs este homosexual”, respectiv „Cât de mult credeţi că v-ar deranja să vedeţi pe stradă doi bărbaţi ţinîndu-se de mână?” au primit următoarele răspunsuri: 75% mult şi foarte mult, în primul caz, iar în al doilea 64% mult şi foarte mult. 58% dintre cei care au dat un răspuns au spus că nu ar fi de acord să aibă vecini homosexuali iar 30% au răspuns pozitiv. Nu ar fi de acord să fie colegi de muncă cu un homosexual 57%, iar 30% ar fi de acord – răspunsurile la ultimele trei întrebări fac evident faptul că în această chestiune evoluţiile sunt categoric mai modeste faţă pe anii din urmă. 43% dintre cei care au dat un răspuns au fost de părere că copiii cu HIV/SIDA nu ar trebui să înveţe în clase separate de restul copiilor, în timp ce 29% au răspuns contrariul. Că romii nu ar trebui lăsaţi să călătorească în străinătate spun 28% din cei care au dat un răspuns în timp de 33% susţin contrariul. Un procent aproape maxim – 97, respectiv 96% - s-a înregistrat la întrebarea dacă cei intervievaţi ar fi de acord să aibă vecini români, respectiv să fie colegi de muncă cu un român. Proporţia scade destul de mult (şi parcă, şi aici, mai puţin decât în anii din urmă) atunci când întrebarea priveşte acordul de a fi vecini sau colegi de muncă cu romii – sunt de acord numai 58%, respectiv 62%. Deşi, repet, analiza CNCD-Gallup consemnează un număr de evoluţii, loc de mai bine e clar că există destul în societatea românească. La puţin timp după ce în octombrie 2007 un român aflat în Italia a fost acuzat că a violat şi ucis soţia unui amiral italian, la Bucureşti unii comentatori au luat foc din cauză că românii aflaţi în peninsulă ar fi fost supuşi discriminărilor şi nu ştiu căror restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale. M-am mirat foarte tare, pentru că cei mai gălăgioşi se dovedeau cei care de-a lungul timpului trataseră tema drepturilor omului ca pe ceva profund neserios, un moft aproape subversiv. Pentru ca acum, brusc, apărătorii cu gura mare a „compatrioţilor noştri care au nevoie de solidaritatea tuturor celor de acasă etc etc etc”, să vorbească despre drepturile omului de parcă ar fi citit din Carta Naţiunilor Unite. Însă atunci când CNCD a făcut publice concluziile analizei amintite, destule dintre ele îngrijorătoare pentru ceea ce se întâmplă în ţara lor, bineînţeles că guriştii demagogi parcă intraseră în pământ. (New York Magazin, 17 martie 2010)


Situaţiunea (XLI), articol publicat in anul 2010