Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Situaţiunea (XLII)

Pentru jocul pe care iresponsabilul lor prezident continuă să-l facă între Europa şi Statele Unite, românii vor plăti odată şi odată cu vârf şi îndesat. / „Tânărul” Ponta a fost ales şef peste partidul lui Iliescu, Năstase şi Hrebenciuc. Ceea ce nu înseamnă că nu rămâne în continuare adevărat că un stabiliment rămâne un stabiliment indiferent cine îi e administrator. / Sunt mulţi anii de când peste revistele Dilema şi 22 mă uit numai cât să mă asigur că nu sunt cumva nedrept atunci când afirm că lectura publicaţiilor în chestiune poate să fie un exerciţiu interesant în plan intelectual însă unul irelevant în plan spiritual şi profund nociv în cel etic. / Să nu lăsăm, totuşi, nelămurit un lucru foarte important, anume dacă, prin noua reglementare după care funcţionează, Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului mai are sau nu competenţa de a acţiona pentru pedepsirea celor vinovaţi de „crimele comunismului”. Răspunsul e cât se poate de simplu şi la îndemâna oricui nu este analfabet. Şi care poate să compare textul actului normativ după care Institutul funcţiona sub conducerea lui Marius Oprea, înainte deci să pună mâna pe el Băsescu, Boc şi Tismăneanu (Hotărârea de Guvern 1724/2005) cu cel al actualei reglementări – HG 1372/2009. Un prim text, articolul 2 litera a) din vechea HG, stabilea că Institutul are ca scop „identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii”. Prin noua reglementare, Institutul nu mai are această competenţă, ci doar pe aceea de, citez, „a administra şi analiza, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică” (aşa! – cuvintele sunt date oamenilor pentru a-şi ascunde gândurile) „memoria regimului comunist din România şi consecinţele acestuia”. Al doilea exemplu: prin articolul 3 litera f) din vechea reglementare, Institutul avea obligaţia „sesizării organelor de cercetare penală” cu privire la acţiunile care au lezat drepturile şi libertăţile omului în anii regimului comunist, indiferent de timpul şi de circumstanţele în care acestea s-au petrecut. Din noua reglementare această competenţă a fost şi ea scoasă, aruncîndu-se în schimb praf în ochii celor nemulţumiţi cu o frază spunînd că dovezile privind acţiunile prin care au fost lezate drepturile şi libertăţile omului „pot fi utilizate de către organele de cercetare penală în acţiunile lor de investigaţie specifică”. Formula citată – „probele pot fi utilizate” – e o mană cerească pentru torţionarii comunişti şi magistraţii acoliţi (care şi aşa au făcut până astăzi tot ce-au putut ca să zădărnicească tragerea la răspundere a celor vinovaţi de crimele comunismului). Şi totuşi, atât unii cât şi ceilalţi ar face bine să nu se culce pe-o ureche. Pe de o parte pentru că – funcţionari publici fiind, în înţelesul Codului penal –  cercetătorii Institutului care prin activitatea lor iau cunoştinţă de crime şi alte abuzuri săvârşite în timpul regimului comunist au stabilită prin amintitul Cod obligaţia de a sesiza „de îndată” Parchetul. Iar în caz că nu procedează astfel sunt perfect pasibili de pedepse cu închisoarea pentru infracţiunile de „nedenunţare a unor infracţiuni” ori „omisiune a sesizării organelor judiciare”. Pe de altă parte pentru că, odată sesizaţi de către Institut, dacă îşi vor permite să nu „utilizeze” probele primite – aşa cum îi instigă neghiob noua reglementare – bineînţeles că procurorii riscă şi ei pedeapsa cu închisoarea pentru infracţiunea de abuz în serviciu. Pentru marele profesor Tismăneanu, artizanul tentativei de anihilare a Institutului, dar şi pentru consilierii săi, trebuie precizat că dispoziţiile Codului penal (lege organică) sunt norme cu forţă juridică superioară (şi deci ele sunt aplicabile) în raport cu cele ale Hotărârii de Guvern prin care s-a urmărit castrarea Institutului. Apropo de „experţii jurişti” ai coteriei politice astăzi la putere, pare foarte probabil că cea care a dat „haină juridică” tentativei de anihilare a Institutului este Daniela-Nicoleta Andreescu, fostă judecătoare (halal!) şi consilieră a prezidentului băsesc, în prezent secretar general al Guvernului Boc. La scurt timp după ce Boc şi şleahta portocalie s-au instalat la Palatul Victoria individa a respins proiectul de Lege prin care conducerea liberală de atunci a Institutului viza reducerea pensiilor torţionarilor comunişti. A făcut-o (în scris, din nefericire pentru ea şi pentru cei care au mandatat-o) într-o manieră nu doar indignată de intenţia reducerii pensiilor torţionarilor securişti dar şi trădînd o incompetenţă profesională înfiorătoare. Pentru că la acea dată colaboram cu IICCR, am redactat pentru conducerea Institutului un răspuns pe măsură porcăriei fesenist-securiste (documentele pot fi văzute pe pagina mea de internet, secţiunea Documente, la „Răspuns unui act guvernamental de apărare a torţionarilor comunişti”). În sfârşit, atunci când i-a fost reproşată suprimarea Institutului, Tismăneanu a replicat – cum altfel? – că nici vorbă de aşa ceva, că afirmaţiile criticilor săi nu-s decât nişte intrigi, „invenţiuni fictive” ş.cl. ş.cl. (a se vedea „Comunicatul de presă IICCMER din 3 martie 2010”). Cât despre intenţia aceluiaşi Tismăneanu, anunţată recent, de a schimba până şi numele Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în Institutul de Studiere a Memoriei Regimului Comunist, sigur că da, atunci când ştii că părinţii tăi şi tu însuţi aţi slujit cum aţi slujit ciumei roşii, ce-ţi poate fi mai antipatică decât o sintagmă precum crimele comunismului? / Şi totuşi, pentru cei care încă se amăgesc că în România ai mai putea să găseşti măcar un singur om normal, reproduc aici un anunţ publicat cu puţine zile în urmă pe site-ul Institutului despre care tocmai am vorbit: „Comunicat de presă din 18 martie 2010: Conducerea IICCMER a decis să organizeze o întâlnire cu domnul Marius Oprea, fost preşedinte al IICCMER, la solicitarea acestuia din urmă. Dialogul are ca scop discutarea aspectelor de interes reciproc şi relevante instituţional. Întâlnirea este destinată clarificării unor elemente legate de funcţionarea şi viitorul Institutului. Semnează: Vladimir  Tismăneanu, Preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER.” / Zilele trecute m-am rătăcit din nou pe internet. Ştiţi cum e, intri hotărât să citeşti măcar azi ceva din Vieţile Sfinţilor şi odată îşi bagă nu ştiu cum dracul coada de îţi pierzi iar ziua cu tâmpeniile de pe blogul unui politician cleptoman ori cu ultimele dezvăluiri despre orgiile sexuale ale nu ştiu cărui alt episcop. Aşa am ajuns, cum spun, zilele din urmă, pe o pagină unde erau trecute numai nume de divizii: Divizia cutare, Divizia cutare, Divizia nu ştiu cum. O clipă am avut impresia că am nimerit în dispozitivul de luptă al Armatei Roşii de la Stalingrad. O clipă doar, că apoi m-am dumirit: mă aflam pe site-ul unei cunoscute organizaţii neguvernamentale. Neguvernamentală dar militaristă? Nici vorbă – ba din contra, profund liberală şi pacifistă. Şi nici din Stalingrad nu era, cum crezusem un moment, ci de la, cum îi zice, de aici de la noi, de la Tâmpitopole – mersi, nene Iancule! / Fiecare dintre semenii noştri în nevoie este o şansă pe care Dumnezeu ne-o dă ca să ne mântuim. (New York Magazin, 31 martie 2010)


Situaţiunea (XLII), articol publicat in anul 2010