Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Situaţiunea (XLIII)

La nici două ore de la cumplita veste a morţii preşedintelui polonez Kaczynski, mai vechiul nostru client Răzvan Ciubotaru de la cotidianul.ro a şi publicat un atac dur la adresa celui dispărut. Sub titlul „Moştenirea şi lecţiile regimului Kaczynski”, secătura cotidiană i-a imputat fostului preşedinte – şi fratelui său, fost premier – că „politica celor doi fraţi a eşuat în mare parte”, că au „renăscut rivalităţile istorice cu Berlinul şi cu Moscova”, că s-au aliat la guvernare „cu partide ce promovau homofobia şi antisemitismul” şi altele asemenea. Dar cel mai rău l-a supărat pe scribul lui Vântu şi Nistorescu – şi asta l-a şi făcut de fapt să lanseze atacul nemernic – tenacitatea cu care fraţii Kaczynski s-au bătut pentru adevărul despre crimele comunismului şi ororile poliţiei politice comuniste din ţara lor. Sunt puţine lunile de când, cum am mai scris, acelaşi Ciubotaru înfiera în acelaşi cotidianul.ro o pretinsă „vânătoare de vrăjitoare comuniste în Comisia Europeană” pe motiv că „era posibil” ca Partidul Popular European „să-i considere indezirabili pe candidaţii din unele ţări foste comuniste la postul de comisar european, din cauza legăturilor cu regimurile comuniste din ţările lor”. Să reţinem, deci, şi această porcărie a individului şi publicaţiei sale. / A trecut, iată, jumătate de an de la alegerile prezidenţiale şi practic nimeni nu a găsit că e cazul să pună sub lupă momentul cheie al respectivelor alegeri: vizita pe care Mircea Geoană a făcut-o lui Sorin Ovidiu Vântu, la ceas de seară, cu numai câteva ore înainte de „confruntarea finală” cu Băsescu. Cum ştim, pe durata întregului său prim mandat, dar mai ales în campania electorală, calul de bătaie al marinerelui prezident a fost exact lupta sa neostoită cu, vorba respectivului, sistemul ticăloşit rezultat din complicitatea dintre camarazii politici ai lui Geoană, liberali şi oligarhii Vântu, Voiculescu şi Patriciu (cei trei fiind într-adevăr nume odioase pentru românii tot mai nemulţumiţi de sărăcia în care trăiesc şi de faptul că nimeni nu răspunde pentru răul din ţara lor). Băsescu şi-a acuzat punctual contracandidatul că, dacă ar ieşi preşedinte, i-ar da Poşta lui Vântu şi l-ar scăpa de puşcărie pe complicele acestuia din dosarul FNI, fugarul Nicolae Popa – despre care, să vezi coincidenţă, se anunţase că tocmai a fost arestat în Indonezia (evident că odată trecute alegerile nimeni n-a mai auzit nimic despre vreo arestare). La toate acestea, bineînţeles că Geoană a răspuns de fiecare dată că nu e nimic adevărat, că el nu are nicio înţelegere cu nimeni, că Băsescu e un populist de doi lei şi nu are nicio dovadă care să-i susţină acuzele ş.cl. ş.cl. Pentru ca în toiul „confruntării finale” populistul să-şi întrebe din senin contracandidatul: „Este adevărat că azi noapte v-aţi întâlnit cu Vântu?” La care, în faţa unei naţii în prag de infarct, Geoană a răspuns că e adevărat. Ce a urmat ştim. Şi mai ştim şi că nimic din cele petrecute în aceşti ultimi douăzeci de ani în „politica” din România nu a fost o întâmplare. Vizita lui Geoană la Vântu, cu numai câteva ore înainte de „momentul decisiv”, nu a fost câtuşi de puţin o întâmplare. Scenariştii care de douăzeci de ani scriu farsa cu pretenţii de democraţie care se joacă pe malurile Dâmboviţei au planificat cu minuţie şi acest episod, acest nou act al respectivei farse – aşa zisele alegeri prezidenţiale din anul de graţie 2009. Cine nu înţelege asta nu înţelege nimic. Nu înţelege că sistemul securist-mafiot care îşi bate joc de douăzeci de ani de România este format în egală măsură din Iliescu, Băsescu, Geoană şi camarazii lor, dar şi din Vântu, Voiculescu şi Patriciu. Cât a fost Ion Iliescu la putere, Traian Băsescu a făcut toate ticăloşiile pe care le ştim fără ca Justiţia să-l atingă măcar cu o floare. Cam la fel s-a întâmplat şi cu Vântu, Voiculescu şi Patriciu. Cât Băsescu va fi la putere, să nu-şi facă nimeni iluzii, dosarele mineriadelor şi revoluţiei vor fi „instrumentate” numai atât cât să nu fie prea evident că de fapt Băsescu îngroapă şi nu rezolvă dosarele lui Iliescu – şi că în realitate amândoi sunt oamenii de la vârful aceluiaşi Sistem criminal. „Instrumentate” doar atât cât complicităţile şi farsa să nu devină prea bătătoare la ochi vor fi şi dosarele lui Vântu, Voiculescu, Patriciu şi fraţilor Păunescu. Arestări şi condamnări au fost şi or să mai fie. Însă numai atât cât să mai arunce ceva praf în ochii Bruxellesului ori ca, prin diversiuni puse la cale cu ajutorul agenţilor săi (precum generalul de servicii secrete Cătălin Voicu), Sistemul să poată anihila pe oricine îndrăzneşte să nu i se supună – unul sau altul dintre politicienii liberali, magistraţi precum soţii Costiniu şamd. [Cu privire la pretinsa gafă a lui Mircea Geoană de a-l vizita, “în ascuns”, pe Vântu, în articolul “Situaţiunea LXX”, din mai 2012, am scris: “Deşi devenită deja istorie, profeţia din 2009 a d-lui ambasador Gitenstein mă urmăreşte şi azi. Mulţumită dezvăluirilor Wikileaks, ştim de acum aproape un an că, printr-o notă secretă din 30 noiembrie 2009, diplomatul american a prezis, cu o precizie ce i-ar fi făcut invidioşi până şi pe profeţii biblici, cele ce aveau să se întâmple, peste o săptămână, în turul doi al alegerilor noastre prezidenţiale. Mulţumită aceloraşi dezvăluiri, ştim că d-l ambasador îşi dorea foarte tare ca Traian Băsescu să obţină un nou mandat la Cotroceni – întrucât, scria el în nota trimisă la Washington, spre deosebire de contracandidatul Geoană, Băsescu ar fi fost mai sigur, citez, în <a sprijini SUA în orice dezacord grav cu Bruxelles-ul, Parisul sau Berlinul>. Drept pentru care, dat fiind că scrutinul urma să aibă loc pe 6 decembrie, d-l Gitenstein şi-a lustruit frumuşel ghetele, şi-a pus o dorinţă şi a făcut următoarea profeţie: <Geoană pare gata să-l detroneze pe Băsescu, însă o gafă a sa, combinată cu o lovitură de ultim moment a lui Băsescu, va schimba situaţia foarte rapid.> Ce a urmat ştim: în noaptea de dinaintea confruntării finale, Geoană l-a vizitat în ascuns pe unul dintre cei mai rău famaţi afacerişti, Băsescu a aflat iar a doua zi a dat lovitura pe mâna contracandidatului gafeur. Morala celor de mai sus îmi pare a fi mai ales că, dacă toate acestea nu s-ar fi întâmplat în chiar ziua darnicului Moş Nicolae, amatorii de scenarii sigur s-ar fi repezit să acuze, calomnios, că d-l ambasador şi Guvernul domniei sale au primit minunatul cadou nu de la cine vedem bine că l-au primit ci de la mai nu ştiu ce servicii secrete <partenere strategic>”.] / În urmă cu ceva mai bine de un an, presa a vorbit despre scoaterea intempestivă a unui documentar despre Dalai Lama din grila de programe a postului B1 TV. Filmul mai fusese difuzat anterior, în 2005 şi 2006, la Antena 3, respectiv TVR 1 şi urma să fie reluat la B1 TV pe 25 ianuarie 2009.  Realizatoarea Irina Szasz a afirmat că suprimarea documentarului s-a făcut la intervenţia Ambasadei chineze la Bucureşti şi că, anterior, intervenţii asemănătoare au fost făcute, fără succes, şi la cele două televiziuni care îl difuzaseră. Vrînd să verifice spusele Irinei Szasz, ziariştii au aflat de la reprezentanţii TVR 1, că, într-adevăr, cu o zi înainte de difuzarea filmului, pe 7 august 2006, s-a primit o scrisoare prin care Ambasada Chinei îşi exprima speranţa că documentarul urma să fie anulat, pe motiv că poziţia lui Dalai Lama este una politică. Tudor Giurgiu, preşedinte-director general al Televeziunii la acea dată, a răspuns oficialilor chinezi că documentarul nu are ca temă relaţiile dintre China şi Tibet şi că în România dreptul la liberă exprimare a jurnalistului este consfinţit prin Constituţie. Odată cu publicarea acestor informaţii s-au mai făcut şi două precizări. Prima, venită de la directorul general al B 1TV, în sensul că în grila postului ar fi fost „doar o schimbare obişnuită, filmul urmînd să fie reprogramat, iar a doua că ziariştii au încercat să ia legătura şi cu Ambasada Chinei la Bucureşti însă o reprezentantă a Secţiei consulare a răspuns că angajaţii Ambasadei sunt în vacanţă, cu ocazia sărbătorii Anului nou chinezesc. Ce aş spune referitor la toate acestea este că paşii înainte făcuţi în ultimii de China, inclusiv în materia drepturilor omului, mi se par destul de convingători ca să mai justifice asemenea atitudini din partea autorităţilor de la Beijing. Aproape că nu mai am nicio îndoială că, dacă va continua în acest ritm, dezvoltarea economică a Chinei va aduce cu sine acel nivel al prosperităţii care să permită consolidarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. În vara lui 2006 un ziar de la Bucureşti a publicat articolul "Reprimarea Falun Gong în China". După câteva zile, ziarul a publicat un drept la replică al Ambasadei chineze din care cititorii au putut să „asculte şi cealaltă parte”. Soluţia cred că ar fi putut fi exact aceeaşi şi în cazul documentarului Irinei Szasz. Iar din ea ar fi avut toată lumea de câştigat: telespectatorii – dîndu-li-se posibilitatea să afle şi poziţia oficială chineză în „chestiunea tibetană”; presa de la Bucureşti şi-ar fi făcut treaba în acord cu rostul şi drepturile sale; autorităţile chineze ar fi confirmat o dată în plus atitudinea categoric mai deschisă şi mai atentă din ultimii ani la drepturile şi libertăţile fundamentale. Ştim bine astăzi că, în special în Occident, sunt destui cei care nu privesc cu prea multă simpatie faptul că de câţiva ani China înregistrează evoluţii spectaculoase. Răspunsul cel mai bun pe care cred că îl pot da autorităţile chineze la toate acestea e o tot mai mare consecvenţă pe drumul acestor evoluţii. Şi încă ceva: cei care ţin să dea neapărat lecţii chinezilor ar trebui să se asigure mai întâi că fac ei înşişi ceea ce cer altora. Ca să dau un singur exemplu din foarte multele pe care le-aş putea da, reamintesc că în momentul în care Administraţia Bush jr – aliatul nostru strategic, nu-i aşa, şi marele licurici al marelui prezident – a început ceea ce avea să se dovedească o aventură oribilă împotriva Irakului, la Bucureşti Consiliul Naţional al Audiovizualului cerea televiziunilor „să evite să preia imagini de la televiziunile arabe”. (New York Magazin, 14 aprilie 2010)


Situaţiunea (XLIII), articol publicat in anul 2010