Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Despre cazul Marino (şi altele)

Aşadar, Adrian Marino, un alt intelectual important – şi fost deţinut politic anti-comunist („de dreapta”, carevasăzică un faşist!) – a fost şi el denunţat ca informator al Securităţii. Ce am spus altădată în astfel de cazuri rămâne cum am spus (a se vedea, de exemplu, textul „Istoria, eterna poveste”, din octombrie 2009). Securiştii mai ales asta urmăresc, să acrediteze ideea că responsabili pentru răul pe care l-au făcut au fost şi sunt nu numai ei, opresorii, ci şi victimele lor. Inclusiv, iată, un Adrian Marino, scriitor şi fost deţinut politic ţărănist. Iar reţeta e mereu şi mereu aceeaşi: după moarte, atunci când nu mai poate răspunde un singur cuvânt acuzelor care i se aduc, victima este declarată colaboratoare zeloasă cu proprii torţionari. Frânturi de adevăr securistic sunt publicate în ziare oficine ale Securităţii (vezi Cotidianul, până nu demult, iar mai nou Evenimentul zilei, încăput de curând pe mâna clanului securistului jefuitor de bănci George Constatin Păunescu). Şi aproape de fiecare dată în astfel de cazuri planurile Securităţii sunt puse conştiincios în practică prin Mircea Dinescu de la CNSAS şi câte un „ziarist” ca Mirela Corlăţan (la Cotidianul până mai ieri iar azi, fireşte, la Evenimentul zilei).

D
e strictă utilitate pentru desăvârşirea operei securiştilor sunt şi cei care – intelectuali iluştri, nu-i aşa, al căror cuvânt este (sau cel puţin ar vrea ei să fie) mai greu ca lespedea mormântului – se declară pe loc „atât de neplăcut surprinşi, şocaţi chiar, şi oripilaţi, ba chiar îngroziţi, de cele ce tocmai am aflat bla, bla, bla.”. La execuţia lui Marino am avut sentimentul că de serviciu a fost Vladimir Tismăneanu însuşi, cu vreo trei sau patru texte, unul mai aprig ca celălalt (inclusiv, bineînţeles, în ziarul clanului Păunescu, care îi e mai nou patron). Apropo, de tot hazul a fost vanitatea ilustrului de a-şi măsura trecutul cu cel al lui Adrian Marino, om care, totuşi, a stat opt ani prin închisorile comuniste iar alţii vreo şase în domiciliu obligatoriu. Spre deosebire de Marino, a scris el, „eu nu am avut niciodată de-a face cu Securitatea”. Păi te cred şi eu, maestre, cum Doamne iartă-mă să-şi fi permis nişte pârliţi de securiştii să deranjeze cu ceva tocmai fiul unui satrap al Partidului Conducător, el însuşi propagandist şi profitor de frunte al regimului comunist?

O
analiză a cazului Marino, în general echilibrată şi evitînd simplificările vădit rău intenţionate ale lui Tismăneanu (astăzi, atenţie, oficial guvernamental în domeniu) a făcut Gabriel Andreescu. Dar şi aici aş avea ceva de observat. În urmă cu mai mulţi ani, ne amintim, Gabriel Andreescu l-a acuzat public pe Andrei Pleşu, practic fără să aibă vreo dovadă, de colaborare cu Securitatea (fapt pentru care în cele din urmă a şi fost condamnat în procesul deschis de Pleşu). Pentru ca astăzi, cu dosarele în faţă – dosare ce probează cel puţin un anumit compromis pe care Marino l-a făcut, din interes, cu  oamenii Poliţiei politice comuniste – el să conchidă că Marino nu numai că nu a colaborat cu Securitatea dar a mai şi „păstrat o atitudine demnă în relaţiile cu agenţii ei”. Gabriel Andreescu mi se pare puţin cam imprudent cu verdictul său mai ales că ştie bine că încă mai există dosare ale cazului pe care oamenii Securităţii („defuncta Securitate”, vorba lui cam neglijentă) le ţin secretizate abuziv. Încât se pune întrebarea dacă poziţia complet diferită de peste ani a fostului meu coleg este o pură întâmplare sau se explică prin aceea că în timp ce cu Andrei Pleşu s-a aflat dintotdeauna în relaţii de vie ostilitate Adrian Marino i-a fost mai mult decât un apropiat.

Mă refer la acest caz avînd în minte şi o altă chestiune de principiu – deloc nouă, e adevărat – care în opinia mea ar merita cândva recapitulată şi actualizată mai riguros, anume a limitelor între care compromisul cu regimul comunist represiv poate fi considerat acceptabil. În analiza sa Gabriel Andreescu redă inspirat răspunsul pe care Marino însuşi l-a dat acestei întrebări (în mod evident conştient că mai devreme sau mai târziu adevărul despre relaţia sa cu Securitatea va fi cunoscut). Îl citez pe Andreescu: „În volumul său despre <Politică şi cultură> Adrian Marino sintetizase dilema referindu-se la duplicităţile şi simulările vremii, în condiţiile în care alternativa refuzului <oricărui conformism şi compromis – eroic, extrem de rar> avea ca rezultat direct, susţine el, <tăcerea, moartea intelectuală, ratarea>”. Aşadar, prin ceea ce a făcut şi scris, Adrian Marino ne spune că poate fi considerat acceptabil să te întâlneşti în secret cu agenţii Poliţiei politice comuniste şi să-i laşi să înţeleagă că vei face ce îţi cer (dosarele arată, cel puţin deocamdată, că scriitorul a făcut acest compromis) în schimbul permisiunii de a călători în Occident şi a-ţi promova opera.

Subscriu de asemeni concluziei pe care o trage aici Andreescu: „Chiar dacă Marino nu a fost un informator, simbolic însă, <faptul că s-a făcut a răspunde cererilor DIE> a reprezentat un compromis. Doina Cornea, ca să dau un exemplu, printre altele posibile, nu l-ar fi acceptat”. Însă şi aici am o obiecţie. Comparaţia cu Doina Cornea, deşi corectă formal, în fapt este cât se poate de nepotrivită. Mai precis, ca să poată fi înţeles exact sacrificiul pe care scriitorul Adrian Marino avea a-l face refuzînd compromisul cu Securitatea comparaţia se impunea făcută nu cu respectata anti-comunistă, profesoară de franceză (ale cărei „aspiraţii” chiar Gabriel Andreescu recunoaşte că „erau de alt ordin” decât ale lui Marino), ci cu cazul de departe cel mai relevant în context, cel al scriitorului, refugiat politic şi astăzi, Paul Goma. Cred, deci, că aşa ar fi trebuit procedat, pentru că altminteri, comparînd necomparabilele, nu vom face decât nişte demonstraţii de dragul demonstraţiilor – sublime, poate, dar numai atât. Încât, în opinia mea, prin comparaţia atât de şchioapă şi subiectivă pe care ne-a propus-o – din cunoscutele-i resentimente faţă de Paul Goma – Gabriel Andreescu a ratat poate cea mai importantă contribuţie proprie la tematica ce circumscrie inclusiv cazul Marino.

În sfârşit, pentru că înainte de 1990 am avut eu însumi o anumită experienţă de genul celei la care m-am referit, aş nota-o cât se poate mai succint. Vrînd mai ales să confirm, atât cât îmi permite ceea ce am trăit pe propria-mi piele că, da, „nonconformismul” şi refuzul colaborării cu regimul aveau de plătit întotdeuna – dar întotdeauna – un preţ. Ofiţer în armată fiind, în Bucureşti, din cauza opiniilor şi comentariilor contrare regimului, în vara lui 1986, comandatul unităţii (maiorul Carp, un fanatic ceauşist celebru încă pe atunci) m-a acuzat în prezenţa mai multor ofiţeri de "atitudine duşmănoasă faţă de conducerea Partidului" şi m-a ameninţat că "ştim bine asta şi noi, şi organele care trebuie să ştie". Un an mai târziu, m-am opus (mai mult tacit, este adevărat, şi, evident, fără succes) sarcinii pe care activiştii politici ai unităţii mi-au dat-o – peste atribuţiile stricte de serviciu, care nu avea nicio legătură cu domeniul – de a fi „coordonator al grupei de învăţământ politico-ideologic cu subofiţerii”. Rezultatul a fost că în notarea de serviciu din acel an (care astăzi se află în dosarul nr 41883, de la Centrul militar al Sectorului 6) mi s-a imputat negru pe alb – şi cât se poate de „oficial”, deci – dezinteresul (foarte real, altminteri) faţă de „sarcina de partid” ce îmi fusese trasată. Refuzul colaborării cu Securitatea (Direcţia de contrainformaţii militare) s-a adăugat la cele de până atunci şi, toate, au avut drept consecinţă mutarea pe o funcţie inferioară într-o garnizoană „rurală”, la 40 de kilometri de Bucureşti. Din toate aceste cauze (plus că fratele meu era preot) mi-a fost interzis să urmez Academia militară şi Facultatea de istorie (la Universitatea din Bucureşti am făcut cunoştinţă cu rigorile „politicii de cadre” comuniste mulţumită profesoarei Zoe Petre). În doi dintre anii în care am fost ofiţer, am fost detaşat, câte trei luni, ca "asesor popular" la Tribunalul militar (detaşările se făceau la ordin, practic ca şi la "munci agricole" sau în "economia naţională"). A existat un caz în care preşedintele Tribunalului (cred) a anunţat că ar urma să fie judecat cineva care ar fi răspândit manifeste împotriva lui Ceauşescu. Eram ferm decis să cer să nu particip la judecarea respectivului caz, însă ulterior n-am mai auzit nimic despre el. Din acel moment am rămas cu convingerea că instanţele militare încă mai judecau cauze politice, încât, în vara lui 1989, când (absolvent al Dreptului fiind) mi s-a propus – destul de ciudat, mi s-a părut [prin colonelul procuror militar Virga] - să intru în Procuratura militară, am refuzat. Refuzul compromisului cu regimul l-am plătit până şi cu ratarea singurei „călătorii în străinătate” la care îndrăznisem să visez în toţi acei ani (la Budapesta, la un meci al Stelei în anul ei de glorie).

Prin urmare, inclusiv această experienţă îmi pare să ateste faptul că a constituit o politică bine premeditată de regimul comunist anihilarea prin compromisuri a cât mai multor potenţiali adversari – precum şi faptul că orice refuz se plătea într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu. Cel puţin, vorbind numai despre aceste două situaţii, cu moartea şi ratarea intelectuală în cazul unui scriitor, respectiv cu moartea şi ratarea profesională în cel al unui ofiţer. Acestea fiind date,  întrebările referitoare la ce poate fi considerat acceptabil şi ce nu în compromisurile cu regimul comunist vin de la sine. Sunt acceptabile cedări precum cele ale lui Adrian Marino în raport cu faptul că prin ele s-a făcut un serviciu operei acestui intelectual important? Dar în raport cu standardele pe care contemporanul Paul Goma, ne place sau nu, le-a ridicat atât de sus? Etc etc. (New York Magazin, 19 mai 2010)

Referirile cu care l-am vizat l-au făcut pe Gabriel Andreescu să publice în numărul proxim al New York Magazin dreptul la replică "Despre procesul de calomnie intentat de Andrei Pleşu. Tema colaborării cu Securitatea". Am răspuns textului lui Andreescu prin articolele ulterioare, care pot fi găsite tot pe această pagină a site-ului: "Cu ce drept, impostorilor?" şi "Cu gândirea la cremenal" (articol în trei părţi, referitor inclusiv la procesele pe care Andreescu mi le-a deschis pentru articolul "Cu ce drept, impostorilor?"; detalii despre aceste procese pot fi găsite pe pagina de Documente/ Alte documente în materialul "Procesele intentate de profesorul universitar Gabriel Andreescu").


Despre cazul Marino (şi altele), articol publicat in anul 2010