Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Ţărăniştii: vitregii şi aşteptări

Se vor face în curând zece ani de când PNŢCD a părăsit, vorba şablonarzilor, prima scenă a politicii româneşti. Dacă membrii partidului istoric vor voi cumva să găsească în tot răul acesta şi un bine, atunci ar putea să se consoleze cu gândul că au lipsit de pe „prima scenă” într-o perioadă destul de neagră pentru politica din ţara lor. În rest, vor avea desigur să facă un bilanţ prea puţin fast pentru istoria propriului partid – şi, bine-ar fi, să tragă destule învăţăminte pentru viitor.

Principala cauză a marginalizării din ultimii zece ani a PNŢCD a constituit-o, repet şi aici, adversitatea totală şi atât de distructivă pe care a avut-o de suportat din partea Sistemului politic şi instituţional „post-comunist”. Partidul lui Maniu, Mihalache şi Coposu a fost şi a rămas practic singurul pentru care reformele autentice, integrarea euro-atlantică, adevărul despre perioada comunistă şi decomunizarea ţării, integritatea administraţiei publice au constituit cu adevărat „obiective ale interesului naţional”. PNŢCD nu şi-a tranzacţionat principiile, cauză din care Sistemul dominant „post-comunist” l-a perceput ca pe o ameninţare cât se poate de directă. Desigur că şi aici, ca şi în toate celelalte, a absolutiza înseamnă a ieşi din realitate. Un număr de greşeli au făcut şi ţărăniştii, însă fără a persista în ele, asumîndu-le la scurt timp ca atare şi, în orice caz, fără să consimtă la compromisuri dintre cele pe care numitul Sistem şi le-ar fi dorit atât de mult şi din partea acestui partid.

L-am auzit zilele din urmă pe Cristian Preda spunînd că PNŢCD a ieşit în 2000 din Parlament fiind sancţionat de alegători pentru că oamenii săi ar fi „amestecat politica şi afacerile”. Nimic mai mincinos decât aserţiunea acestui june al cărui CV vrea parcă să ne convingă că mentorii săi succesivi Emil Constantinescu şi Traian Băsescu nu sunt chiar atât de incompatibili pe cât îi cred unii. De fapt – cu rarisime excepţii şi aici – adevărul e exact pe dos, ţărăniştii sunt unde sunt inclusiv pentru că au refuzat să devină parte a unui Sistem clientelar mafiot, care a jefuit ţara şi a adus-o unde a adus-o. Mai ales politicienii şi „rechinii tranziţiei” aflaţi sub protecţia lor, parte a Sistemului, au văzut în ţărănişti şi în refuzul lor de a le fi complici un inconvenient major. Accesul nelimitat la „resursele publice”, abuziv în cel mai înalt grad şi eminamente penal, a întărit de la un an la altul, mai ales el, poziţia dominantă a Sistemului şi i-a dat posibilitatea să submineze şi să marginalizeze atât de dur profund indezirabilul PNŢCD. Faptul că n-a reuşit să-l şi desfiinţeze formal – deşi s-a străduit permanent (şi e sigur că o va face şi în continuare) – poate să fie trecut în contul marilor eşecuri ale duşmanilor dintotdeauna ai acestui partid.

Fără discuţie, liderii partidului au propria responsabilitate pentru situaţia din ultimul deceniu. Am mai scris şi altădată, şi prea mult nu am de ce să insist. Imediat ce PNŢCD a ajuns la guvernare, în 1997, preşedintele Ion Diaconescu ar fi trebuit să facă o prioritate a priorităţilor din consolidarea partidului aflat la guvernare şi din pregătirea unei echipe de conducere succesoare. Din păcate, nimic nu s-a întâmplat din ceea ce ar fi trebuit, d-l Diaconescu dovedind o incredibilă lipsă de viziune şi de generozitate faţă de interesele partidului. Ca să mă refer numai la asta, timp de patru ani (cei mai grei, ai guvernării), fostul preşedinte octogenar şi-a arogat concomitent trei poziţii – fiecare extrem de importantă şi de dificilă, pe care nu le-ar fi putut acoperi cât de cât satisfăcător nici cel mai competent, mai în putere şi capabil lider politic: preşedinte al Camerei Deputaţilor, al PNŢCD şi CDR. După toate câte am văzut din 2000 încoace, nu poate să existe vreun dubiu că „lupta pentru putere” din partid, durînd încontinuu de aproape zece ani şi luînd forme depăşind grotescul, a fost şi o operă subterană a Sistemului şi oamenilor lui. În acelaşi timp, însă, este pentru oricine clar că nimic nu va putea absolvi vreodată actuala generaţie de „lideri ţărănişti” pentru cele întâmplate în toţi aceşti ani.

În strictă actualitate, Ion Diaconescu îşi soma foarte recent tinerii camarazi să „salveze PNŢCD” de Aurelian Pavelescu, proclamat preşedinte al uneia dintre cele două facţii ţărăniste. Pentru a-l incrimina, el l-a numit pe Pavelescu „omul de încredere al miliardarului Marian Miluț”, deşi, ne amintim, cu puţini ani în urmă a contribuit el însuşi la instalarea la conducerea partidului a dubiosului miliardar (lansat în politică de Emil Constantinescu – şi lucrul acesta trebuit ţinut minte). Radu Sârbu şi colegii săi din cealaltă facţie, categoric mai legitimi în a-şi asuma răspunderi în partid (inclusiv pentru că au susţinerea liderilor istorici ai partidului, a surorilor Coposu, primarului Timişoarei, Gheorghe Ciuhandu etc) îi contestă şi ei cu înverşunare pe adversari, cu toate că de-a lungul ultimilor ani – lucru destul de greu de înţeles şi el – nu s-au dovedit cu aproape nimic mai vrednici în acţiuni concrete de reconstrucţie a partidului, de promovare a acestuia şamd. La rându-i, d-na Doina Cornea îşi combate concitadinul [Radu Sarbu] sub motiv că ar fi cochetat la un moment dat cu ideea alierii cu PD şi Traian Băsescu – ceea nu e deloc neadevărat, iar împrejurarea aceasta ridică semne de întrebare în plus privind „viziunea” şi intenţiile politicianului clujean. Dar, situîndu-se de partea celorlalţi, d-na Cornea nu pare nici ea foarte consecventă atât timp cât la prezidenţialele tocmai trecute favoriţii săi l-au susţinut pe nimeni altul decât Traian Băsescu. Apropo de d-na Cornea, într-un interviu din urmă cu ceva timp, i-a acuzat în termeni duri pe Băsescu, pe colegii din PD şi liberalii lui Valeriu Stoica de sabotarea guvernării ţărăniste din care au făcut parte şi de distrugerea PNŢCD. Oare de ce să fi fost nevoie de aproape un deceniu pentru ca d-na Cornea, asemeni atâtor altor martori ai acelor ani, să vadă în sfârşit ceea ce nu vedeau atunci numai cei care nu voiau să vadă?

Aşadar, PNŢCD continuă să treverseze timpuri grele. Cu toate acestea, în contextul dat, chiar şi simpla supravieţuire a partidului nu trebuie considerată câtuşi de puţin un obiectiv derizoriu, aşa cum predică de mulţi ani, la vedere, adversarii cei mai înveteraţi ai acestui partid (şi ai normalităţii în viaţa politică din România). Cei mai convinşi de lucrul acesta ar trebui să fie cei care cred că nu este deloc exclus că odată şi odată politica va înceta să mai fie bătaia de joc care este astăzi. Pentru că, oricât de sceptici am fi, s-ar putea să greşim grav crezînd că lucrurile vor putea să continue la nesfârşit în acest mod. Dacă în cele din urmă n-a rezistat nici chiar sistemul comunist, care părea mai veşnic ca orice altceva pe lumea aceasta, de ce nu am crede că se poate întâmpla la fel şi cu o rânduială infinit mai inaptă să dureze? Iar dacă aşa ceva este posibil – ba chiar foarte probabil! – atunci trebuie să credem că va veni un timp când va fi nevoie de o alternativă (cu adevărat democratică şi evitînd extremismul) la ceea ce românii numesc deja cu lehamite şi aproape exasperaţi „actuala clasă politică”. Prin urmare – în condiţiile date, în contextul despre care vorbim, al resurselor la dispoziţie şi inegalităţii lor copleşitoare în raport cu cele de care dispune Sistemul nedemocratic advers – importantă poate să se dovedească chiar conservarea organizaţională şi supravieţuirea partidului. Legitimitatea istorică a acestuia, valorile sale ideologice şi doctrinare, contribuţia importantă şi inconfundabilă la evoluţiile pozitive „post-comuniste”, refuzul complicităţilor la corupţia gravă din aceşti ani, la simularea şi trivializarea „decomunizării” României şi aflării adevărului despre perioada comunistă etc trebuie păstrate vii în conştiinţa liderilor şi militanţilor acestui partid, conservate şi „tezaurizate” ca bunuri pe care ţărăniştii le vor putea aduce, atunci când lucrul acesta nu le va mai fi făcut imposibil, în beneficiul ţării şi al propriului partid. (New York Magazin, 4 august 2010)


Ţărăniştii: vitregii şi aşteptări, articol publicat in anul 2010