Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Situaţiunea (XLVI)

Când, în lumea în care trăim, nimic nu e la voia întâmplării, la români totul e la voia întâmplării. / Cu ocazia unui interviu dat revistei 22, Monica Macovei şi-a luat libertatea să spună câteva adevăruri nu tocmai plăcute urechilor camarazilor PD-işti. Redau un pasaj din declaraţiile cu pricina: "Avem, în România, corupţie politică iar măsurile anti-corupţie sunt omorâte exact de politicienii care ar trebui să le adopte. Vor să fure şi să continue practicile corupte care i-au îmbogăţit în ultimii 20 ani şi să nu fie pedepsiţi sau expuşi public niciodată. Asta a arătat votul din Senat (la Legea Agenţiei naţionale de integritate). Senatorii PDL, care s-au alăturat acestui vot, sunt la fel de vinovaţi ca şi cei din celelalte partide. Iar conducerea partidului este şi ea vinovată. Constat că singurul partid care a avut un mesaj public anti-corupţie nu se mai deosebeşte cu nimic, atunci când ia decizii, de restul clasei politice”. Interviul a fost urmat de alte câteva opinii asemănătoare, vizînd inclusiv nevoia tot mai evidentă pentru oricine ca situaţia din partid să se schimbe. Cum era de aşteptat într-un partid în care legea supremă e legea tăcerii, fostul ministru a fost imediat pedepsit pentru îndrăzneala sa. A atacat-o însăşi beizadeaua primitivă şi cleptomană a prezidentului aşijderea. / Apropo de Legea ANI, l-am auzit cu urechile-mi proprii pe Frunda Gyorgy explicînd cum că publicarea declaraţiilor de avere le-ar afecta demnitarilor nu numai „dreptul la viaţă privată” ci şi – atenţiune, atenţiune! – „dreptul la propria imagine”. Apăi, Gyuri bácsi, te cred şi eu că nesuferitele alea de declaraţii vă strică imaginea de vreme ce vorbesc poate cel mai bine despre cât de corupţi şi de pungaşi sunteţi destui dintre voi. / A trebuit, deci, să moară şase militari israelieni şi unul român, în recentul accident de elicopter, ca să afle şi românii că armata israeliană se antrenează pe teritoriul ţării lor. Şi că ţara lor – condusă de un preşedinte tot mai iresponsabil – în loc să facă ceea ce poate pentru susţinerea procesului de pacificare a Orientului Mijlociu, alături de partenerii din UE şi NATO, asumă în secret angajamente militare de sens contrar. Iar ca lucrurile să nu fie cumva neclare, în finalul vizitei la Bucureşti a preşedintelui Peres, iresponsabilul de la Cotroceni a declarat că în eventualitatea unui război între Israel şi Iran România se va alătura Israeulului. / Am mai spus-o şi altădată, înţeleg bine de ce politicienii – toţi politicienii, toate partidele – amână sistematic, de vreun deceniu, prin tot felul de subterfugii, să adopte o nouă legislaţie a „securităţii naţionale” şi să reformeze serviciile secrete moştenitoare ale nefastei Securităţi. Ce e foarte greu de înţeles e de ce societatea civilă tace în faţa acestei situaţii inacceptabile, una dintre primele cauze ale răului din România. / De pe ici şi colo ne vine câte un semn că e pe cale să se pună de o nouă „monstruoasă coaliţie”. Luînd noi aminte la istoria de ieri şi de azi a românilor, griji prea mari parcă nu ne-am face. Bine-ar fi numai ca numita coaliţie să nu fie, totuşi, dacă s-o putea, nici prea monstruoasă – pentru că, să mă ierte Dumnezeu, tare mai sunt multe şanse. / În toţi anii în care au tot bătut la porţile Uniunii Europene, românii nu au contenit să-şi clameze „legitimitatea indiscutabilă a integrării noastre europene”. Avîndu-i în frunte pe intelectuali, ei şi-au unit glasurile în corul sirenelor fesenist-securiste: „Prin istorie, prin cultură şi civilizaţie, noi am făcut dintotdeauna parte din Europa, iar primirea noastră în Uniunea Europeană nu reprezintă decât un act de recunoaştere formală a vocaţiei noastre europene, culturale, democratice şi bla, bla, bla”. De dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa. Suntem azi la nici patru ani de la „integrarea noastră europeană”, şi ce constatăm? Românii sunt oaia neagră a Uniunii Europene – putîndu-se consola doar cu gândul că mult prea departe nu sunt nici bulgarii şi grecii (întâmplător, sau poate că nu, majoritar ortodocşi şi ei). Terminologia consacrată în lumea civilizată conceptelor de „bună guvernare” şi „integritate publică” se dovedeşte complet inoperantă în a descrie ce se întâmplă în România. Oamenii politici europeni se înţeleg mai bine cu extratereştii decât cu omologii de la Bucureşti – iar "fondurile post-aderare” care se cuveneau României, câteva miliarde de euro anual, au fost practic blocate din cauza corupţiei înfiorătoare patronată de politicienii locului, nişte cleptomani intratabili care au ajuns o sperietoare şi pentru contribuabilii europeni. Timp în care intelectualii, cum spun, corişti până mai ieri pe partitura fesenismului securist, au intrat parcă în pământ – în realitate ducînd-o bine, gratificaţi fiind pentru abdicarea lor. Exasperaţi de răul din ţară, milioane de români au luat cu asalt continentul, unii făcînd şi pe unde au ajuns ceea ce au învăţat de la „elitele” de acasă, exasperîndu-i la rândul lor pe localnici şi îngropîndu-şi în şi mai multă ruşine ţara. În sfârşit, m-am întrebat de multe ori în ultimii ani dacă Europa însăşi (Europa apuseană, neortodoxă) nu poate sau pur şi simplu nu vrea să-şi determine „partenerii” cu pricina să facă ce e clar că ar trebui să facă în virtutea statutului pe care îl au? Nu aş şti să spun nici astăzi suficient de precis care e răspunsul la această întrebare. Ce ştiu sigur în schimb e că românii, „elitele” lor mai ales, vor avea să poarte singuri în istorie răspunderea dezastruosului lor eşec. / Mai toată presa a preluat declaraţia „secretarului general al PNŢCD” (aripa Pavelescu fostă Miluţ)  cum că „Congresul PNŢCD” organizat de numiţii în luna iulie curent a avut „sprijinul puternic al Casei Regale a României”. Pentru cazul că informaţia corespunde adevărului (ceea ce nu prea pare exclus, de vreme ce nimeni n-a dezminţit-o în vreun fel), îmi permit să mă îndoiesc că, mai cu seamă în contextul nesfârşitelor dispute dintre cele două facţii ţărăniste, gestul regal a fost lucrul cel mai înţelept. / În vara aceasta au fost două luni la rând în care am aflat că Germania face eforturi să găsească o înţelegere cu Moscova pentru retragerea din Transnistria. La Bucureşti însă informaţiile au fost trecute aproape complet cu vederea. Încât mă gândesc că veştile bune de aceea îi şi ocolesc pe români, pentru că ştiu că le ignoră. (New York Magazin, 18 august 2010)


Situaţiunea (XLVI), articol publicat in anul 2010