Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Despre un duh al răului; de-a antisemiţii şi vardiştii (I)

După ce l-a atacat furibund pe Adrian Marino pentru încă neprobata lui colaborare cu Securitatea, Vladimir Tismăneanu, şef al Institutului guvernamental de investigare a crimelor comunismului, s-a văzut pus la punct de Gabriel Andreescu („Invectivele d-lui Tismăneanu la adresa lui Adrian Marino. Povara pe care o uită”, cotidianul.ro din 2 iulie 2010). Replica a venit la scurt timp – 11 iulie, „False polemici şi isterii xenofobe”, pe site-ul autorului. În esenţă, Gabriel Andreescu apreciase ca necuviincioasă implicarea lui Tismăneanu în campania împotriva lui Marino, avînd în vedere „povara” pe care el şi familia sa o poartă pentru răul pe care comunismul l-a făcut în România. Cum poate Tismăneanu să facă ce face astăzi, se întreba Andreescu, când ştie că „în urma cataclismului istoric coordonat de tatăl său şi tovarăşii lui, veniţi pe tancurile sovietice, au fost trimişi la temniţă grea zeci de mii de oameni, printre ei Adrian Marino?" Când ştie că el însuşi, privilegiat şi propagandist zelos al aceluiaşi regim, „se bucura de viaţa de lux din cartierul Primăverii în timp ce tânărul Marino de-abia supravieţuia în penitenciar?" Răspunsul lui Tismăneanu? Criticii mei sunt nişte xenofobi (antisemiţi, se înţelege!), care îmi fac procese pentru „culpa de ereditate”. La scurt timp, el avea să aducă acuzaţii asemănătoare unui alt critic al său de dată mai recentă, Ovidiu Şimonca (în „Ovidiu Şimonca şi problema antisemitismului”, 15 august 2010, ca replică la textul „Cine seamănă vânt culege furtună”, Observator cultural, 13 august 2010). Dacă în cazul lui Şimonca imputaţiile au fost explicite („promotor al unei argumentaţii de tip antisemit” etc),  lui Andreescu „isteria xenofobă” îi este atribuită, drept pedeapsă pentru „culpa de ereditate”, mai mult prin plasarea forţată într-un context contaminant.

A
şadar, dacă cineva îşi permite să nu fie de acord cu tot ceea ce face astăzi şeful numitului Institut guvernamental, asta îl aşteaptă, eticheta de antisemit. Procedînd astfel, Tismăneanu a ales o cale care nu-l onorează. Pentru că ideea că oameni ca Andreescu sau Şimonca ar fi iudeofobi e atât de absurdă, în raport mai ales cu toată prezenţa lor de până acum în spaţiul public, că nici autorul ei nu crede ce spune. Neonorant şi inacceptabil rămâne şi faptul că oficialul guvernamental nu e ezitat să implice instituţia publică pe care o conduce în disputele sale personale (a se vedea Comunicatul IICCMER vizînd articolul din Observator cultural, excesiv mai ales prin aprecieri pentru care reprezentanţii instituţiei nu aveau nicio acoperire legală ori profesională).

Cât priveşte cealaltă chestiune, evident că, de principiu, este cu totul nefiresc să se amestece lucrurile atunci când vorbim despre ceea ce au făcut părinţii, respectiv copiii lor. Numai că lui Tismăneanu nu i-a cerut nimeni vreodată să răspundă în vreun fel pentru răul indiscutabil făcut de părinţii săi prin slujirea atât de zeloasă a comunismului totalitar. Lui Vladimir Tismăneanu i s-a spus doar că este necuviincios să-l judece el pe un om ca Adrian Marino – o victimă a regimului „criminal şi ilegitim” pe care l-au slujit cu atâta râvnă atât el cât şi părinţii săi. S-a întrebat vreodată Vladimir Tismăneanu cam ce reacţie ar fi stârnit în lumea civilizată fiul unui înalt responsabil nazist, el însuşi propagandist nazist, care şi-ar fi permis să judece cu atâta seninătate o victimă a acelui regim? Sau cam ce reacţie ar fi stârnit în aceeaşi lume civilizată ideea ca fiul unui înalt responsabil nazist, el însuşi propagandist nazist, să îşi aroge şefia instituţiilor statale de analiză a dictaturii naziste şi de investigare a crimelor ei?

„Judecarea cuiva pe baza originii sociale ori etnice”, predică impetuos Tismăneanu, „este o atitudine inadmisibilă, ofensatoare şi repugnantă”. Ce se face el că uită spunînd ce spune e că, în dispreţul principiilor indiscutabil generoase pentru care pledează astăzi, nimeni nu a făcut un rău mai mare decât comuniştii – în numele unei ideologii criminale, pe care el şi părinţii săi au slujit-o devotat în schimbul atâtor privilegii. Încât, o minimă decenţă îi impunea ca – înainte să reproşeze criticilor săi (şi încă pe nedrept!) că l-ar judeca „pe baza originii sale sociale şi etnice” – să asume onest răspunderea indenegabilă care-i revine ca fost propagandist şi privilegiat al unei ideologii în numele căreia copiii au plătit mai scump decât oricând pentru ceea au făcut părinţii lor.

Cei care îmi impută ce au fost părinţii mei, mai reclamă el, sunt în mod necesar nişte antisemiţi. Numai că şi aici reaua intenţie îi alterează raţionamentele. Aş da un singur exemplu din zecile la îndemână. Mai întâi, însă, ar fi de reţinut că referirile la trecutul lui Tismăneanu şi al părinţilor lui nu au fost raportate la calitatea sa de persoană privată, ori de membru al GDS, de profesor sau publicist. Ele au avut, au şi vor avea relevanţă exclusiv în considerarea poziţiilor oficiale (şef al Institutului de investigare a crimelor comunismului, respectiv al Comisiei prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste) din care Tismăneanu şi-a arogat, ilegitim în opinia mea, judecarea celor întâmplate în România în timpul regimului comunist „criminal şi ilegitim” (regim ai căror slujitori şi privilegiaţi au fost el şi părinţii săi). Revenind, în primii ani de după decembrie 1989, după o revoluţie anti-comunistă sângeroasă, mulţi intelectuali din România (cu varii „origini etnice şi sociale”) i-au reproşat uzurpatorului Iliescu atât trecutul său în slujba comunismului cât şi pe cel al tatălui său – militant al Partidul Comunist din România, agentura sovietică anti-românească. Cu toate acestea, nu a existat măcar un singur caz în care cineva, înfruntînd bunul simţ elementar, să pretindă că argumentele vorbind despre ilegitimitatea uzurpatorului comunist ar fi fost „inadmisibile, ofensatoare şi repugnante”. Nu a făcut aşa ceva nici chiar Ion Iliescu – care, mutatis mutandis, urmînd logica lui Tismăneanu, ar fi fost şi el perfect îndreptăţit să-şi acuze contestatarii de „antiromânism”. (New York Magazin, 1 septembrie 2010; preluare în cotidianul.ro, 20 septembrie 2010)


Despre un duh al răului; de-a antisemiţii şi vardiştii (I) , articol publicat in anul 2010