Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Despre un duh al răului; de-a antisemiţii şi vardiştii (II)

Am încercat săptămâna trecută să pun în oglindă contestarea lui Ion Iliescu pentru trecutul său comunist şi al tatălui său (atunci când, după decembrie 1989, a confiscat puterea în stat după o revoluţie anti-comunistă sângeroasă) cu contestarea oarecum asemănătoare de care se plânge astăzi Vladimir Tismăneanu. Mi s-a părut şi mi se pare că ar fi fost perfect aberant ca cineva să susţină că aceia care, din motivele amintite, l-au contestat ani la rând pe Iliescu au făcut-o mânaţi de sentimente „antiromâneşti”. Însă exact la fel de aberant mi se pare şi să acuzi de „antisemitism” intelectuali ca Ovidiu Şimonca şi Gabriel Andreescu doar pentru că astăzi ei contestă comportamentul public ori unul sau altul din gesturile şefului Institutului guvernamental de investigare a crimelor comunismului şi al Comisiei prezidenţiale de studiere a regimului comunist. În sensul acesta, şi al ideii la care vreau să ajung, m-aş întreba de ce oare asemenea intelectuali sunt trataţi de „antisemiţi” astăzi, când îl contestă pentru un gest sau altul pe Tismăneanu, şi nu au fost gratificaţi ca „filosemiţi” – aşa cum în mod clar s-ar fi cuvenit, urmînd această logică schiloadă – atunci când, explicit sau tacit, au fost de acord cu un fapt pur şi simplu scandalos, ca fostul propagandist şi privilegiat al regimului comunist să uzurpe insolent şefia celor două instituţii oficiale de analiză a regimului comunist şi de investigare a crimelor lui în România? Răspunsul îmi pare a fi evident pentru oricine. Intelectualii în cauză îl contestă astăzi pe Tismăneanu nu din cauză că ar fi „antisemiţi”, după cum anterior îl susţinuseră nu pentru că ar fi fost „filosemiţi”. De ce au făcut-o, atunci? Lucrurile sunt suficient de complicate, dar şi puţin în afara chestiunii, ca să mă gândesc să mă opresc aici la ele. Sigur este că unii dintre ei – „români de-ai noştri”, şi chiar dintre contestatarii de azi ai împricinatului – n-au vrut pentru ca să rişte ca în „Raportul Comisiei prezidenţiale Tismăneanu” numele lor să fie trecute cu vederea, nemărturisind eternităţii acte de curaj din vremea tiraniei comuniste (acte de curaj pilduitoare, am putea zice, dar care câteodată au lipsit aproape cu desăvârşire). Ceea ce, ca să conchid în cheia „etnică” pe care Tismăneanu ne-a livrat-o dimpreună cu partitura sa, nu ne spune că ar fi câtuşi de puţin adevărat că, atunci când a îngăduit ca răul să intre în lume, Dumnezeu a rezervat duplicitatea interesată românilor iar insolenţa uzurpatoare exclusiv evreilor.

Nu sunt dubii, pentru Vladimir Tismăneanu intelectualii în cauză sunt „antisemiţi” nu pentru că el chiar îi crede astfel, ci pur şi simplu din cauză că i-ar vrea pedepsiţi pentru că nu-l mai susţin şi îl critică. Cazul acesta mi s-a părut totuşi un bun prilej să spun un lucru pe care aş fi vrut să-l spun de mai mult timp, anume că dincolo de joaca de-a antisemiţii şi vardiştii, chestiunea antisemitismului merită în continuare, măcar când şi când, măcar câteva clipe de reflecţie.

Nu-mi sunt cunoscute evaluări relevante, actualizate, ale evoluţiei acestui fenomen în plan intern şi internaţional. În lipsa lor, mă bazez strict pe propria-mi percepţie, care-mi spune că există în continuare destule motive de îngrijorare. Evoluţiile din Orientul Mijlociu pot fi plasate în capul listei cu astfel de motive. Iranul preşedintelui Ahmadinejad se dovedeşte mai agresiv (dar şi, se susţine, mai înarmat) ca oricând altădată împotriva Israelului – timp în care Administraţia preşedintelui Obama  pare să redefinească politica americană în zonă în termenii unei scăderi istorice a sprijinului pentru Israel. Haosul sângeros înstăpânit peste Irak după recent încheiata aventură americană promite să lucreze şi el împotriva Israelului. De partea cealaltă, de voie sau de nevoie, liderii de la Tel Aviv şi-au mai pierdut din radicalismul aproape dogmatic, însă persistă în destule atitudini şi decizii contraproductive şi blamabile (inflexibilitatea dezavuată general în chestiunea continuării colonizării Cisiordaniei şi Ierusalimului de Est, menţinerea blocadei în Gaza, în pofida Rezoluţiei 1860 a Consiliului de Securitate, atacarea recentă a flotilei cu ajutoare umanitare şi deteriorarea gravă a relaţiilor cu Turcia etc). Timp în care pe mai toate meridianele vedem oameni politici, lideri religioşi şi intelectuali care par să nu vrea să înţeleagă că istoria ar trebui să folosească popoarelor ca să înveţe din ea şi nu ca să-şi ia revanşa.

Bine ştiutele stereotipuri iudeofobe nu par nici ele să fi devenit prea desuete, dimpotrivă sunt semne ale resurecţiei lor într-un context favorizant. Ca să dau doar aceste exemplu, cine urmăreşte chiar şi sporadic ce se mai întâmplă pe „forumurile” internetice, în pofida faptului că destule recurg la o autocenzură semnificativă, poate să vadă uşor cum criza economică în curs este pusă de prea multe ori pe seama "marii finanţe evreieşti şi planurilor ei diabolice"; în paranteză fie spus, aş risca aici profeţia că, dacă actuala criză se va agrava cumva, antisemitismul ar putea să cunoască o creştere deloc previzibilă astăzi până şi în Statele Unite.

Imaginea evreului în cultura română, de care istoricul Andrei Oişteanu s-a ocupat mai demult în una dintre cărţile sale, este în prezent destul de diferită de cea, să zicem, din secolul XIX şi prima jumătate a celui de-al XX-lea. Pentru că epocile însele sunt destul de diferite, inclusiv prin ceea ce naţionalismul reprezenta atunci şi ce reprezintă astăzi. Însă faptul acesta nu constituie în sine o garanţie că este imposibil ca – în România, în Europa şi oriunde altundeva – istoria să se repete cu ceea ce a avut mai negru în ea. Secole de prejudecăţi şi ură pot să irupă oricând dacă omenirea se va confrunta cu o nouă criză gravă şi dacă se va lăsa din nou copleşită de fanatism şi iraţional. Iar pentru că în astfel de vremuri e obligatoriu să se găsească un vinovat, iarăşi nu există vreo garanţie că acela nu va din nou străinul – evreul mai ales, vinovatul de serviciu în istorie.

Şi cum fanatismul şi orbirea nu se împiedică în detalii, de argumente nu va mai avea iarăşi nimeni nevoie. S-a spus pe bună dreptate, ca să dau acest exemplu, că stereotipul popular antisemit cel mai vechi, învinovăţirea evreului pentru deicid, s-a estompat mult de-a lungul secolelor. Şi totuşi, printre coreligionarii cu care sunt contemporan, îl întâlnesc destul de des – din păcate predicat uneori chiar de clerici. Deşi cei din urmă înţeleg mai bine decât oricine altcineva că fac un lucru cu totul contrar învăţăturii creştine. A cărei temelie nu este alta decât iubirea de aproapele şi iertarea. Iar Iisus Hristos, întrupat ca Om din evreica Maria Fecioara, S-a jertfit pentru a ridica păcatul lumii, şi nu pentru a fi răzbunat de oameni pentru patimile şi jertfa Sa. Răstignit pe cruce, El S-a rugat Tatălui cu ultima suflare pentru iertarea celor ce-L răstigniseră. Cei care îi învinovăţesc şi astăzi pe evrei pentru deicid uită – ori se fac că uită – şi că Sfânta Scriptură reprezintă, în întregul său, argumentul cel mai solid că un creştin antisemit e un creştin închipuit.

Un vânt bun au suflat şi suflă în pânzele antisemitismului şi varii excese pretinzînd – cel mai adesea şi cel mai abuziv în numele „corectitudinii politice” – că urmăresc „să prevină şi să combată antisemitismul”. Un exemplu îl reprezintă sancţionarea cu închisoarea a negării Holocaustului (nu şi a crimelor comunismului!) în legislaţiile câtorva ţări europene (între ele, fireşte, şi România). Am avut de-a lungul anilor multe ocazii să mă văd confirmat în presupunerea că această atât de nechibzuită şi reprobabilă mutilare a libertăţii de opinie a fost şi este ea însăşi generatoare de antisemitism, şi nici vorbă ce s-a pretins că s-a vrut a fi; foarte interesant ar mai fi de ştiut dacă la originea unor astfel de idei s-au aflat chiar evrei, bine intenţionaţi dar complet neinspiraţi, ori neprieteni ai lor foarte abili.

Aşadar, dacă drept premise avem inclusiv asemenea realităţi, ne-ar mai trebui oare multe motive ca să luăm aminte cât nu va fi iarăşi prea târziu la răul de lângă noi? Aşa cum văd eu lucrurile, chestiunea antisemitismului este în continuare tratată, de multe ori, superficial şi neadecvat, uneori parcă chiar şi de cei dedicaţi instituţional combaterii acestui fenomen – tema cauzelor actuale ale recrudescenţei antisemitismului, de pildă, mi se pare câteodată neglijată pentru a pune la punct, în trecut, chestiuni demult puse la punct istoric şi judiciar. Alteori, cum am încercat să arăt, antisemitismul este folosit ca instrument de răfuieli personale. Dincolo de toate acestea şi de atâtea multe altele, oricine poate să vadă – dacă vrea să vadă şi nu să se amăgească pe sine şi pe alţii, dacă vrea să-şi scruteze onest chiar conştiinţa proprie  – că, în continuare, acest duh al răului, straniu şi chinuitor, ne poate cuprinde oricând, din nou, minţile şi sufletele. (New York Magazin, 8 septembrie 2010; preluare în cotidianul.ro, 22 septembrie 2010)


Despre un duh al răului; de-a antisemiţii şi vardiştii (II), articol publicat in anul 2010