Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Situaţiunea (XLVII)

Într-un text recent salutam faptul că în lunile iunie şi iulie curent Guvernul german a făcut demersuri destinate găsirii unei înţelegeri cu Moscova pentru retragerea din Transnistria. Anterior, în februarie curent, în scrisoarea pe care o adresasem ambasadorilor în România ai unor ţări membre ale Uniunii Europene (între ei şi ambasadorului german) notasem între altele: „Mi se pare greu de înţeles indiferenţa de două decenii a aliaţilor actuali ai României (inclusiv a Germaniei) faţă de perpetuarea şi astăzi a consecinţelor pe care românii le îndură din cauza odiosului Pact Hitler-Stalin”. Bineînţeles că e mai mult decât posibil ca între demersurile Guvernului de la Berlin şi scrisoarea mea să nu existe nici cea mai mică legătură. În acelaşi timp însă am şi eu dreptul (iar dacă nu-l am mi-l iau!) să notez aici – cu bucurie – această fericită coincidenţă. / Privită din cosmos, arestarea lui Vântu pare să spună că, în sfârşit, Justiţia îşi face treaba. Privită mai de aproape, de pe malurile Dâmboviţei, lasă doar impresia unei noi diversiuni a Sistemului securist-fesenist. Care ar urmări ce? De-un exemplu ca Traian Băsescu, a cărui demitere pare să aibă de data aceasta destule şanse, să apară ca victimă a celor care nu vor ca Justiţia să-şi facă treaba. Şi, trebuie să recunoaştem, e destul de posibil ca diversiunea să reuşească. Afacerea FNI ne apare astăzi mai clar ca oricând ca una pusă magistral în scenă de Securitate şi oamenii săi. Pe baza datelor de la acel moment, în articolul „Eterna Securitate (II)” din 17 martie 2003 arătam în ce consta implicarea Securităţii: între altele, în structurile FNI fuseseră prezenţi peste 300 de foşti securişti, despre Ioana Maria Vlass, unul dintre capii escrocheriei, tocmai se aflase că a fost ea însăşi ofiţer de Securitate, după cum cam tot pe atunci începuse să se afle despre relaţiile foarte strânse dintre Vântu şi şefii SRI şi SIE, Radu Timofte şi Gheorghe Fulga. Astăzi ştim în plus că şi Vântu a fost om al Securităţii. Ce nu ştim încă suficient de clar (şi ce pare a fi în continuare un secret păstrat destul de bine) e cine sunt „beneficiarii” prăbuşirii FNI. De-a lungul timpului au fost publicate, totuşi – inclusiv pe internet, unde pot fi găsite şi astăzi – liste cu politicieni şi membri ai familiilor lor, cei mai mulţi aparţinînd guvernării de atunci, care ar fi încasat de la FNI sume de ordinul miliardelor de lei (între alţii: Ion Diaconescu, Ioan Avram Mureşan, Traian Băsescu, Radu Berceanu, Constantin Dudu Ionescu, Remus Opriş, Radu Sârbu, Decebal Traian Remeş, Nicolae Noica, Valeriu Stoica, Vasile Lupu, Dragoş Constantinescu, fiul fostului preşedinte Emil Constantinescu). În toamna lui 1998, când România liberă începuse să agreeze tot mai puţin textele mele nu foarte prietenoase cu cei aflaţi atunci la putere, l-am căutat pe patronul ziarului Curentul, Sorin Ovidiu Vântu, care la acea vreme, cu destul timp înainte de prăbuşirea FNI, trecea drept un om de afaceri de succes şi onorabil. „Linia editorială” a ziarului, echilibrată şi modernă, mă făcuse să-i propun lui Vântu colaborarea. A fost imediat de acord. Cu o condiţie, însă: „Să nu scrieţi defavorabil despre domnul preşedinte Constantinescu”. Cum din principiu nu puteam să accept vreo condiţionare, oricare ar fi fost ea, am renunţat la idee. Rostul acelei condiţii aveam să-l înţeleg, însă, mai târziu, numai după prăbuşirea FNI. Când mi-a devenit clar că cele întâmplate fuseseră posibile datorită susţinerii primite de la guvernarea Constantinescu-CDR, constînd mai ales în girarea cu CEC a faimoasei panamale. Şi când am înţeles şi ce rost aveau sponsorizările generoase cu care Vântu susţinea „premiile de excelenţă” pe care preşedintele Constantinescu şi primul său colaborator, Zoe Petre, le acordau în epocă intelighenţiei dâmboviţene - excelentă şi fidea. / Dacă încă mai e cineva care nu ştie, află de la mine acum că există un „stat” pe lumea asta – Principatul Sealand – care de la fondarea sa în septembrie 1967 şi până astăzi n-a numărat niciodată mai mult de 10 „cetăţeni”. Şi totuşi, pe Wikipedia în română pot fi găsite informaţii detaliate până şi despre istoria acestui „stat” – alături, bineînţeles, de istoriile tuturor celorlalte state ale lumii. În schimb, din extrem de vasta şi celebra enciclopedie – dacă vă vine să credeţi – lipseşte istoria statului Israel. Ce ciudăţenie bizară... / Salut aici treaba bună pe care Adrian Majuru o face de câteva luni la cotidianul.ro, aducînd la lumină scrieri deloc onorante ale unor intelectuali despre care până acum nimeni nu îşi închipuise că au făcut şi ei temenele regimului comunist. Tot aici deplîng însă şi enunţul (cum altcumva decât deplorabil?) pe care tânărul publicist l-a făcut într-unul din ultimele sale texte („Obedienţă asumată, disidenţă mimată”, 25 august 2010): „Cunoaştem cu toţii rolul generalului Stănculescu în prăbuşirea regimului Ceauşescu”. Îmi pare foarte rău, dar eu unul nu cunosc acest pretins rol al lui Stănculescu, ci numai pe acela de nomenclaturist şi de susţinător până la capăt al regimului comunist – inclusiv prin crimele comise la Timişoara, pentru care astăzi preferatul tânărului publicist execută o bine meritată pedeapsă de 15 ani de închisoare. / Atunci când e vorba să găsească sinecuri de lux pentru propria clientelă – pe spinarea tot mai gârbovită a românului de rând – imaginaţia Sistemului securist mafiot e de asemenea inepuizabilă. Proliferarea tipic canceroasă a „administraţiei publice”, mai exact a birocraţiei şi corupţiei de la acest nivel, a servit drept model şi pentru bătaia de joc de la aşa zisa Televiziune română. De la două posturi mari şi late cu ani în urmă s-a ajuns astăzi la nu mai puţin de şapte (dacă documentarea pe care am făcut-o ieri n-o fi cumva deja depăşită): TVR 1, TVR 2, TVR 3, TVR Cultural, TVR INFO, TVR Internaţional şi TVR HD („high-definition”, „cu rezoluţie înaltă” adică, pentru contribuabilul ignorant: misera plebs, vorba lui Patapievici) – plus nu mai puţin de cinci „studiouri teritoriale”: Timişoara, Cluj, Craiova, Iaşi, Târgu Mureş. Şi asta pentru ca lună de lună, când traiul în România e devenit un infern, să încaseze salarii de lux o armată întreagă de pierde-vară, de agramaţi şi de nevolnici, de foşti şi actuali mercenari ai puterii fesenist-securiste „post-comuniste”, de neveste, amante şi odrasle ale politicienilor şi securiştilor, ale politicienilor securişti ori ale altor membri ai acestei clici pustiitoare. Şi bineînţeles că aproape la fel stau lucrurile şi la „Radiodifuziunea română”. (New York Magazin, 15 septembrie 2010; preluare în Cotidianul.ro, 16 septembrie 2010)


Situaţiunea (XLVII), articol publicat in anul 2010