Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Situaţiunea (XLIX)

În România, o problemă mai mare decât cu oligarhii care critică actuala putere îmi pare a fi cu cei care o susţin. Mă auziţi, d-le ambasador Gitenstein? Scandarea tot mai furioasă a tot mai mulţi români ieşiţi în stradă aceasta este: „Hoţii, hoţii!”. Indiscutabil, hoţia şi lăcomia politicienilor, şi în general a Sistemului securist "post-comunist", sunt cauza primă a halului în care a fost adusă ţara. Din păcate, însă, românii au aşteptat să le ajungă cuţitul la os ca să spună pe nume unor lucruri pe care le ştiau bine nu de ieri, de azi. / Era, cred, prin toamna lui 2008, când Guvernul liberal al vremii comitea o nouă bâlbă, una dintre acelea fără de care guvernanţii de atunci parcă nu erau ei înşişi. Parlamentul tocmai votase cu unanimitate (deci cu inclusiv voturile miniştrilor parlamentari) legendara de-acum creştere cu 50% a salariilor profesorilor, fără ca Guvernul să aibă vreo reacţie la momentul cu pricina. Decizia a produs imediat rumori la Bruxelles – pe care, cum era şi de aşteptat, înalţii şi bravii dregători de la Palatul Victoria le-au recepţionat în poziţie de drepţi. Mai mult, peste numai câteva ore Guvernul avea să-şi proclame „dezacordul total cu decizia Legislativului, decizie de natură să producă” – cum altfel? – „grave dezechilibre macro-economice şi să atenteze la siguranţa naţională a României şcl şcl”. Inutil să mai spun eu cam câtă tulburare trebuie să fi cauzat naţiei (altminteri cam somnolentă din fire) aceste tragice cuvinte rostite de cel mai tragic dintre armenii comici, ministrul de atunci al Finanţelor Publice, Varujan Vosganian. Şi ca şi cum Guvernul nu îndurase deja destulă umilinţă, necruţătorul Emil Boc, încă pe atunci ecoul de la Cluj al ideilor mai mereu în tranşee şi mahmure ale marinerului prezident, a răsucit şi el cuţitul în rană. Îl citez exact: „Gestul Guvernului de a ieşi a treia zi după Scripturi şi a ataca PDL că a votat salarizarea profesorilor reprezintă un gest de ipocrizie şi iresponsabilitate.” Aşadar, Guvernul ieşise şi atacase PDL-ul „a treia zi după Scripturi”. Bineînţeles că titanul ardelean, ca de multe ori până atunci dar şi după aceea, habar nu avea ce spune. „A treia zi, după Scripturi” este o formulă din „Simbolul credinţei” („Crezul”) care a spus şi va continua să spună în vecii vecilor că Iisus Hristos a murit şi a inviat întocmai cum s-a prevestit despre El în Vechiul Testament, adică toate acestea s-au întâmplat „potrivit Scripturilor”. Şi nu cum credea Boc, bărbat de stat ce era pe când nu se zărise încă, că toate astea s-ar fi întâmplat la trei zile după Scripturi. Deci, aici, prepoziţia „după” exprimă nu o succesiune temporală, ci o conformitate cu ceva – în acest caz cu ceea ce fusese prevestit prin Sfintele Scripturi. Amin! / În ultimul timp au apărut mai multe informaţii că mare parte din împrumuturile uriaşe făcute de la FMI de guvernarea Băsescu-PDL a fost destinată cumpărării de obligaţiuni de stat emise de Trezoreria americană – şi că în realitate acest fapt ar constitui o contribuţie la finanţarea deficitului bugetar al SUA. Lipsa oricărei reacţii din partea celor de la putere, a guvernatorului Isărescu – dar şi a ambasadorului Mark Gitenstein – mi se pare nu numai regretabilă dar şi extrem de contraproductivă. Ea se adaugă foarte nefericit constantei lipse de transparenţă în chestiune a responsabililor de la Bucureşti şi accentuează suspiciunea că ceva ar putea să fie într-adevăr în neregulă cu împrumuturile împovărînd atât de dureros o populaţie şi aşa grav strâmtorată. Bineînţeles că nu pot nici eu să exclud o neînţelegere care să fi făcut posibilă apariţia informaţiilor în cauză. Dar, întreb, în acest caz, dată fiind tema extrem de serioasă, nu era o obligaţie elementară a celor la care mă refer de a lămuri lucrurile? / Un pastor american, unul dintre acei proşti care suferă din cauză că îi ştie prea puţină lume, a anunţat nu demult că vrea să ardă Coranul în piaţa publică. Dezaprobat viguros de mai toată lumea, de compatrioţi mai ales, el s-a răzgândit instant. Era însă prea târziu, i se dusese deja buhul ca de popă tuns, de satană în sutană. / Într-o ţară aflată în situaţia României, a ignora potenţialul aparte al Casei Regale e mai mult decât o crimă, e o greşeală. De ce fac asta politicienii ne e demult foarte clar. Ce nu poate fi în niciun fel înţeles e de ce „elitele intelectuale” procedează exact la fel. Şi totuşi, câteva mari semne de întrebare continuă să ridice, în zona politică, atitudinea ţărăniştilor şi liberalilor. De-un exemplu, în cazul unuia ca Ion Diaconescu să fie oare vorba numai despre derizoriul staturii politice a succesorului lui Coposu sau explicaţiile ar trebui căutate în arhivele încă necercetate? Dar în cazul lui Radu Câmpeanu şi al camarazilor generaţiei sale, urmaşi ai martirilor Brătieni? Sau Crin Antonescu, de ce spune una şi fumează alta? Şi de ce un Tăriceanu ezită să fie mai decis în opţiunile şi gesturile sale? / Societatea românească pare prea epuizată şi prea plină de dezechilibre ca să mai poată evita colapsul. / Caius Dobrescu mi-a luat vorba din gură scriind despre eroarea Hertei Müller de a accepta să-şi pună recenta vizită la Bucureşti în „scenografia” lui Gabriel Liiceanu (dar şi a lui Andrei Pleşu, fapt pe care Caius Dobrescu, observ cu mirare, l-a omis). Îmi este greu să înţeleg, a scris el într-un recent articol din Observator cultural („Gabriel Liiceanu lîngă Herta Müller?”), în ce fel s-au aplicat în acest caz „standardele morale la care Herta Müller a raportat pînă acum, într-un mod pe cît de radical, pe atît de consecvent, comportamentele intelectualilor în timpul dictaturii ceauşiste” de vreme ce scenaristul „rezistent prin cultură” în anii comunismului nu a fost în realitate decât „oportunistul care mimează abil, în funcţie de instanţa la care se raportează, atît conformismul, cît şi subversivitatea”. Argumentarea, detaliată, mi s-a părut impecabilă iar textul aproape unul de referinţă pe tema în discuţie. Şi totuşi, câteva referiri la comportamentul lui Liiceanu din cele două decenii de aşa-zis „post-comunism” – comportament trădînd o continuitate izbitoare cu ce-a fost înainte, pe care sunt sigur că odată tot ne-o vom explica – mi se par că au lipsit nefericit din demonstraţia scriitorului braşovean. Legat de asta, îmi e în continuare foarte neclar din ce cauză deceniile de după 1989 (un timp deloc al normalităţii nici el) sunt ocolite aproape sistematic atunci când este vorba să judecăm cine a fost şi este unul sau altul dintre intelectualii publici. / Apropo de numitul Boc, e interesant cum sintagma „mare bărbat de stat” reprezintă în cazul său o dublă enormitate. (New York Magazin, 20 octombrie 2010; preluare în cotidianul.ro, 12 noiembrie 2010)


Situaţiunea (XLIX), articol publicat in anul 2010