Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Electricienii

Scriu cu ceva întârziere despre gestul lui Adrian Sobaru din cauză că am aşteptat lămurirea mai ales a două dintre circumstanţele în care el s-a produs. Am aflat astfel, pe de o parte, că electricianul Televiziunii publice era o persoană sănătoasă, „echilibrată şi veselă” – fără nicio problemă, deci, care să poată explica cele întâmplate. În al doilea rând s-a aflat că gestul nu a fost cauzat nici de vreo situaţie materială disperată. Unul din cei doi copii ai lui Sobaru avea, într-adevăr, autism, o tulburare de dezvoltare, iar Guvernul, motivînd cu marota „luptei cu criza”, a redus şi acestei categorii de persoane „indemnizaţia de îngrijire”. Reducerea a fost de 15% şi l-a nemulţumit foarte tare pe Sobaru – însă în acelaşi timp nu a fost de natură să pună familia acestuia, cum spun, într-o situaţie financiară limită (Sobaru şi soţia lui realizau împreună venituri peste "media pe economie”). Presa a fost destul de riguroasă în documentarea cazului iar rudele, colegii de serviciu, conducerea TVR şi serviciul de asistenţă socială al Primăriei s-au dovedit a fi surse credibile şi convergente sub mai toate aceste aspecte.

Relevant în sensul ideii pe care o am în vedere este şi faptul că, atunci când a decis să se arunce de la balconul sălii Parlamentului, Adrian Sobaru nu putea să nu aibă reprezentarea probabilităţii destul de mari ca saltul în gol să-i fie fatal. Prin urmare, el a ales conştient să se auto-imoleze pentru a protesta faţă de situaţia disperată în care politicienii şi-au adus compatrioţii – primele dintre cuvintele pe care şi le-a scris cu pixul pe tricou îl parafrazau explicit chiar pe cinicul şi nestăpânitul prezident: „Ne-aţi ciuruit. Ne-aţi ucis viitorul copiilor noştri. Libertate!"

Aşadar, un om echilibrat psihic şi fără o situaţie personală ori familială disperată recurge la un gest care îi poate fi fatal pentru a protesta faţă de răul pe care conducătorii îl fac ţării sale. Prin toate acestea, gestul lui Adrian Sobaru este al unui erou martir.

Nu pot să existe dubii că aşa este. Din păcate, însă, nu la fel de sigur este că aşa va şi rămâne. Iar la lucrul acesta va trebui să se aştepte Adrian Sobaru însuşi. Pentru că –  dacă nu ştie trebuie să afle, iar dacă ştie nu trebuie să uite – noi, românii, şi parcă mai mult decât oricine elitele, avem o problemă nu doar cu vocaţia demnităţii şi a eroismului ci şi cu memoria actelor de demnitate, de eroism şi sacrificiu martiric.

Iar exemplele ne stau la îndemână până şi în istoria cea mai recentă. Pe 2 martie 1989, pe una din pârtiile din Poiana Braşov, Liviu Cornel Babeş şi-a dat foc, în văzul turiştilor străini şi români, pentru a protesta împotriva regimului inuman al lui Ceauşescu. Până în decembrie 1989, Securitatea a făcut tot ce a putut, şi bineînţeles că a şi reuşit, să ascundă „cazul Babeş”. După, s-a mai vorbit despre el, însă astăzi extrem de puţini dintre românii de rând îşi mai aduc aminte ceva. Când a fost vorba ca strada pe care a locuit Babeş să-i poarte numele, familia, care nici nu aflase de intenţia edililor braşoveni, a fost luată la rost de foştii vecini din cauză că redenumirea străzii îi obliga să-şi schimbe buletinele.

Cât priveşte elitele, aş arăta, cu titlu de exemplu, că una din ideile fondatoare ale Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, realizat şi administrat de Fundaţia Academia Civică, este aceasta: „Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism”. Un enunţ pe cât de dureros pe atât de incontestabil. Şi totuşi, el coexistă cu o realitate exact la fel de dureroasă şi de incontestabilă ca şi enunţul Fundaţiei Academia Civică: de două decenii, intelectualii dedicaţi „resuscitării memoriei colective” nu au făcut practic nimic pentru ca românii să cunoască şi să valorizeze, în beneficiul propriului destin istoric, sacrificiul eroului martir Liviu Cornel Babeş. Dacă cineva vrea să înţeleagă cel mai bine ce se întâmplă cu „memoria noastră colectivă”, a elitelor mai ales, va putea să facă o comparaţie între cum este tratat sacrificiul lui Babeş în România şi al lui Jan Palach în Cehia, studentul care şi-a dat foc în ianuarie 1969.

Dar cel puţin la fel de elocvent este şi felul în care jertfa anti-comunistă a lui Babeş a fost tratată prin Raportul Comisiei Prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste din România, „prezidată” cum astăzi ştim bine că a fost „prezidată” de Vladimir Tismăneanu, dar din care au făcut parte oameni a căror probitate intelectuală şi profesională promitea cu totul altceva (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sorin Alexandrescu, Petre Mihai Băcanu, Radu Filipescu, Romulus Rusan, Constantin Ticu Dumitrescu, Andrei Pippidi, Gail Kligman, Alexandru Zub, Horia Roman Patapievici, Mihnea Berindei, Nicolae Manolescu, Cristian Vasile, Stelian Tănase şi alţii). Numele martirului braşovean este menţionat (inexact!), spre coada Raportului şi a unei lungi liste cu „disidenţi, oponenţi şi critici ai regimului comunist” (o listă şi ea cam prea lungă în comparaţie cu ceea ce îndeobşte se ştie că la noi au constituit acte de autentică împotrivire faţă de regimul comunist). Şi aceasta în vreme ce, cu mai mulţi ani în urmă, statul român însuşi îl declarase oficial pe Babeş, prin Legea 93 din 1997, „erou martir”. Aşadar, printr-un document care se vrea fundamental pentru istoria lor recentă, românilor nu le se spune absolut nimic despre jertfa supremă a unuia dintre compatrioţi. De parcă cineva ar fi vegheat şi în aceşti ani ca planul Securităţii de a tăinui acest protest suprem faţă de fostul regim criminal să se îndeplinească întocmai, numele lui Babeş este pomenit într-un singur loc, repet, alături de ale unor persoane despre care ni se spune că au fost „disidenţi, oponenţi şi critici ai regimului comunist” – între ei Nica Leon, Andrei Pleşu şi mulţi alţii.

Este acesta un mod corect de a scrie istoria? Ce rămâne, în aceste condiţii, din pledoaria intelectualilor pentru „memoria colectivă” şi rostul ei în destinul istoric al românilor dacă oameni ca Ana Blandiana, de exemplu, prezentă alături de Babeş pe lista „disidenţilor, oponenţilor şi criticilor regimului comunist” (dar şi în alte referiri foarte generoase ale Raportului), nu desfid ei primii un astfel de neadevăr uriaş şi nedreptatea strigătoare la cer care i se face şi astăzi martirului braşovean, infinit mai gravă decât înainte de 1989?

C
ând spun că electricianul erou de la Televiziune va trebui să se aştepte ca sacrificiul lui să nu aibă chiar recunoaşterea la care se aşteaptă – şi pe care o merită indiscutabil – spun, deci, că din istorie trebuie învăţat inclusiv din lecţia lui Liviu Cornel Babeş, electricianul erou de la Braşov (atunci şi acum s-a dovedit că la noi este nevoie de martiriul unor electricieni mai ales din cauza abdicării atât de dureroase a elitelor de la rosturile lor). Adrian Sobaru va face bine adjudecîndu-şi întreg, în propria-i conştiinţă, actul eroic pe care l-a făcut pentru ţara sa. În acelaşi timp, însă, în minte cu lecţiile istoriei, va trebui să facă tot ce poate ca să evite dezamăgirea – pe care, indicutabil, nu o merită. E posibil, desigur, ca el să-şi aducă aminte că în istoria recentă există şi alte lecţii cu electricieni, inclusiv a celui de la Gdańsk; din păcate, însă, acelea sunt lecţii din alte istorii, ale altor popoare. (New York Magazin, 29 decembrie 2010; cotidianul.ro, 28 decembrie 2010, preluare de pe acest website)


Electricienii, articol publicat in anul 2010