Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Armata in Revolutia din Decembrie 1989: Reconciliere prin adevar

Anuntul pe care l-a facut recent fostul ministru al Apararii (actualul secretar de stat al MApN) Constantin Dudu-Ionescu in legatura cu intentia sa de a promova un proiect de lege pentru amnistierea faptelor savarsite de personalul armatei in revolutia din decembrie 1989 a generat comentarea larga a acestui gest si, deopotriva, reluarea dezbaterii privind participarea armatei la evenimentele din urma cu opt ani. Felul dezarticulat si lipsit de rigoare in care s-au purtat discutiile (pe masura diversitatii opiniilor, rezultata, cred eu, mai ales din lipsa de consecventa in raportarea la criteriile legale si de rationament) ma determina sa incerc sa abordez aici, intr-o maniera mai completa si mai coerenta - asa cum n-am reusit nici eu in alte imprejurari - acest subiect.

"Membrii CADA au fost indepartati din Armata pentru ca doreau adevarul"

Am fost, intre 1977 si sfarsitul lui 1990, ofiter activ al armatei, in diferite unitati din garnizoana Bucuresti. Cunosc bine armata acelor ani, am invatat multe in cazarmile ei. Stiu si ce se intampla bine si ce se intampla rau acolo. Armata nu a fost, probabil, nici mai buna, dar, in orice caz, nici mai rea decat lumea, decat societatea careia ii apartinea. Am destule motive sa pretuiesc armata careia i-am apartinut si destule motive sa-i fiu recunoscator. Dupa revolutie, am simtit ca pot sa fac pentru aceasta institutie ceea ce nu s-a putut face pana atunci - sa pledez in primul rand pentru depolitizarea ei. Impreuna cu ofiterii din CADA, am cerut clarificarea imprejurarilor in care conducerea armatei si unele unitati si subunitati militare au participat la evenimentele din decembrie 1989. Impreuna cu alti cativa ofiteri apartinand CADA, am fost indepartat din armata de oameni pentru care lucrurile despre care vorbeam noi erau incomode. "Emanati" ai revolutiei - si privilegiati ai regimului Ceausescu, care inainte de 1989 fie au dispretuit, fie au umilit armata - ne condamnau pe noi ca o "dezonoram" si o "destabilizam".

Am facut precizarile acestea biografice sperind ca imprejurarea, marturisita, ca am fost ofiter al armatei (neimplicat in actiuni militare in decembrie 1989) nu va afecta credibilitatea afirmatiilor pe care le voi face.

"Daca in urma cu opt ani ar fi existat numai vinovatii, nu am fi putut ajunge aici"

Mai intai, vreau sa fac observatia ca si dezbaterea aceasta are loc cu numeroase accente pasionale si de intoleranta. Ma gandesc, in primul rand, la consecventa cu care si actuala conducere a Ministerului Apararii pune etichete interlocutorilor. Citez din Declaratia din 21 aprilie a ministrului Babiuc: "inversunati in culpabilizarea armatei", "rosi de complexe", "dornici de razbunare", "cei care murdaresc si destabilizeaza armata" etc. La randul sau, secretarul de stat Ionescu vorbeste public despre rea-credinta, despre "anumite forte care ataca armata in momentele ei de maxima reusita in drumul catre integrarea euro-atlantica" si altele. De ce oare responsabilii armatei nu pot accepta ca ziaristii, comentatorii politici sau reprezentantii unor asociatii civice care au o alta opinie decat a lor nu pot fi de buna-credinta si nu urmaresc decat aflarea adevarului? De unde aceasta staruinta in a sustine ca cei care nu impartasesc varianta oficiala a Ministerului asupra celor intamplate in urma cu opt ani sunt neaparat ostili armatei si acestei tari? In urma cu cateva zile, presedintele Comisiei de aparare din Senat, Nicolae Alexandru, declara presei ca, desi nu are dovezi concrete in acest sens, este totusi sigur ca "in momentul de fata se poate vorbi de o actiune concertata impotriva armatei". Afirmatii de acest gen, lasate intr-o confuzie suspicioasa, sunt absolut contraproductive. Evident ca un asemenea comportament induce deseori de partea cealalta sentimente similare si un comportament ostil. De aici si pana la compromiterea dialogului nu mai e nici macar un pas.

Cat priveste fondul problemei, acela al responsabilitatii pentru cele intamplate in decembrie 1989, vreau sa spun, inainte de toate, ca astazi, cand libertatea si democratia par a fi valori pe care le-am castigat definitiv, suntem deseori tentati sa uitam ca nu am fi putut ajunge aici daca in urma cu opt ani ar fi existat numai vinovăţii. Cand spun asta am in vedere, dincolo de jertfa celor peste 1000 de romani, chiar si faptul ca daca Armata, Militia si Securitatea nu ar fi renuntat (atunci cand au renuntat si in conditiile in care au renuntat) sa apere un regim politic profund ilegitim si impopular, se poate ca pretul libertatii noastre sa fi fost cu mult mai mare. Spunind ce spun, nu vreau sa atribui merite celor care nu le au, vreau doar sa circumstantiez o realitate pe care uneori suntem tentati s-o judecam superficial.

Contextul politic international favorabil (si poate ca si mai mult decat atat) este si el de luat in calcul, odata ajunsi aici.

"Conducerea armatei isi dezinformeaza trupele, iar vinovati sunt soldatii"

Tinind in minte aceste adevaruri, este nevoie sa clarificam felul in care, in decembrie 1989, s-au petrecut lucruri care nu trebuiau sa se petreaca si, fapt si mai important, lucruri care ar trebui sa nu se mai petreaca.

In decembrie 1989 au existat 1104 morti, dintre care 162 inainte de fuga sotilor Ceausescu si 942 dupa acest moment. 260 de morti au apartinut armatei. Au fost inregistrati 3352 de raniti.

Nevoia clarificarii evenimentelor de atunci decurge, pe de o parte, din gravitatea consecintelor lor, amintite adineauri, iar pe de alta parte din importanta aparte pe care decembrie 1989 o are pentru istoria noastra.

Intre 1990 si 1997, lipsa vointei politice de a se afla adevarul a fost, dupa mine, evidenta. Nu am nici o indoiala ca, intr-o anumita masura, ea este explicata si de faptul ca importante personaje politice post-revolutionare au fost implicate in evenimentele de atunci. De-a lungul a sapte ani, Justitia nu a reusit sa elucideze convingator dosarul revolutiei. Voi invoca in sprijinul acestei afirmatii un document oficial. In cursul anului 1995, Sectia Parchetelor Militare a Parchetului General de pe langa Curtea Suprema de Justitie a elaborat o sinteza privind anchetele pe care le-a efectuat (in temeiul unei competente exclusive ce-i revenea) cu privire la evenimentele din decembrie 1989. Sinteza Parchetului Militar - dupa ce retine, cu deplina indreptatire cred eu, "principala raspundere a conducerii de partid si de stat" pentru cele intamplate - stabileste ca, preluind cu buna stiinta teza falsa si provocatoare a conducerii politice cu privire la iminenta unei agresiuni externe, conducerea armatei a dezinformat efectivele militare ce urmau sa fie angajate in reprimare. Si, cu toate acestea, in pofida acestei concluzii, Parchetul Militar retine responsabilitatea penala a 19 ofiteri de rang inferior, a 2 subofiteri si, atentie, a 27 de militari in termen. Asadar, conducerea armatei isi dezinformeaza trupele, iar vinovati sunt soldatii. De altfel si in alte cazuri, desi vinovatia este precis determinata, raspunderea este impersonala si abia sugerata. Acelasi document, dupa ce consemneaza episodul in care Nicolae Ceausescu imputa responsabililor militari, la teleconferinta din 21 decembrie, intarzierea lichidarii baricadei din Piata Universitatii din Bucuresti, continua astfel: "in urma acestor constatari, persoane cu functii inalte in ierarhia militara au dispus si au organizat direct masurile de lichidare a nucleului revolutionar din zona Universitatii-Teatrul National". In urma acestor masuri, Parchetul Militar retine ca "s-au inregistrat zeci de morti". Din pacate insa, nici aici si nici altundeva domnii procurori nu mai vorbesc nimic despre "persoanele cu functii inalte in ierarhia militara" raspunzatoare de moartea a zeci de oameni.

Cu privire la perioada 1990-1997 ar mai trebui consemnat esecul - previzibil, in opinia mea, din capul locului - a celor doua comisii parlamentare desemnate sa investigheze evenimentele din decembrie 1989.

"Justitia reia verificarile, dar e blocata cand ajunge la generali"

Rezultatul alegerilor din noiembrie 1996 parea sa redea increderea pierduta. In discursul tinut in ziua de 21 decembrie 1996 in fata Parlamentului, cu ocazia aniversarii a sapte ani de la revolutie, presedintele Emil Constantinescu, investit recent in functie, declara ca "principala datorie de indeplinit este aflarea adevarului despre ce s-a intamplat in acele zile" si ca, daca adevarul nu va fi scos la lumina anul viitor, "noi nu ne vom mai putea intalni in aceasta sala pe 21 decembrie 1997".

Incurajata probabil de vointa politica a noilor autoritati, Justitia a reluat verificarile. Peste aproape un an, cercetarile Parchetului Militar ajung sa vizeze nu doar soldatii si ofiterii de rang inferior, ci si pe generali: unii din rezerva, foarte cunoscuti - Victor Stanculescu, Mihai Chitac - altii activi, aproape anonimi pana atunci.

Numai ca procurorii sunt sicanati si li se iau dosarele. Presa militara (saptamanalul Observatorul militar si emisiunea de televiziune "Pro Potria") declanseaza pur si simplu o campanie de intimidare a procurorilor militari. Militarii sunt incitati la contestarea autoritatii judecatoresti si la revolta. Eforturile Justitiei de a afla adevarul sunt catalogate drept "o forma de agresiune impotriva institutiei militare romanesti" iar seful Sectiei Parchetului Militar, generalul Dan Voinea, este prezentat drept un criminal, responsabil de moartea lui Ceausescu.

In noiembrie 1997, cand investigatiile Parchetului Militar ii vizeaza in mod direct pe unii generali din varful ierarhiei militare - Paul Vasile, Constantin Degeratu, Florian Caba - seful Statului Major General, generalul Degeratu, emite, cu acordul ministrului Apararii Victor Babiuc, Ordinul circular 522 din 11 noiembrie 1997. Ordinul interzice personalului armatei sa se mai prezinte in fata Justitiei fara aprobarea Ministerului Apararii. In fapt, Ordinul 522 este de natura sa impiedice infaptuirea justitiei pentru ca, pe de o parte, introduce elemente nelegale in procedura de citare si de prezentare in fata instantei judecatoresti, iar pe de alta parte este de natura sa influenteze (prin aprobarea exceptionala pe care urmeaza sa o obtina de la insusi ministrul Apararii) pe militarul chemat sa depuna marturie in fata instantei judecatoresti.

In sfarsit, la inceputul lunii aprilie a acestui an, ministrul Apararii de la acea data, Constantin Dudu-Ionescu, anunta public intentia sa de a initia amnistierea faptelor petrecute in decembrie 1989. In aceeasi zi, presedintele Romaniei se declara de acord cu initiativa ministrului sau, pentru ca, la 21 aprilie 1998, revenind in functia de ministru al Apararii, Victor Babiuc sa dea publicitatii o declaratie destul de apropiata ca sens de cele doua interventii amintite. In legatura cu ultimele demersuri, cred ca trebuie facute urmatoarele observatii. Inainte de toate, trebuie subliniat ca ele au survenit, fara exceptie, cu incalcarea, de catre autorii lor, a competentelor si procedurilor legale si constitutionale. Mai mult, precipitarea cu care cei trei au actionat a dus la consideratii juridice cel putin eronate, la formulari imprecise si confuze si la retractari si dezmintiri succesive, astfel:

1. Ministrul Constantin Dudu Ionescu: lipsindu-i pregatirea juridica si neconsultind specialisti in materie, a declarat, la inceput, ca obiectivul initiativei sale legislative de amnistiere il vor constitui "faptele care s-au petrecut in decembrie 1989 care nu au caracter penal", desi este stiut ca amnistia se refera numai la fapte cu caracter penal; pe linia acelorasi carente juridice, a vorbit public despre intentia conducerii Ministerului Apararii de a desfiinta Parchetul Militar (o amenintare directa), desi aceasta competenta apartine exclusiv Legislativului, ca si despre nevoia ca ancheta penala sa continue in cazul unor persoane decedate invinuite de savarsirea de fapte penale, desi este stiut ca decesul faptuitorului este o cauza de incetare a procesului penal. Cu toate ca, in mod public, si-a asumat initiativa legislativa in calitate de ministru al Apararii, ulterior, atunci cand nu a putut raspunde celor care observau ca nu s-a "consultat in prealabil cu membrii Guvernului, cu partidul propriu si cu formatiunile din CDR", a revenit sustinind ca ar fi facut-o ca parlamentar; solicitat sa explice de ce initiativa sa survine in acest moment si nu in anii din urma, cand in judecata erau trimisi simpli soldati, a declarat ca putea s-o faca numai acum, cand apartine "puterii de stat" - aici confuzia pe care ministrul o face intre apartenenta la Legislativ ("puterea de stat") si la Guvern este evidenta; membru al Legislativului (al "puterii de stat") el a fost si pe timpul in care partidul sau se afla in opozitie parlamentara si ar fi putut, asadar, si atunci sa promoveze o asemenea initiativa legislativa.

2. Presedintele Emil Constantinescu: prerogativele sale constitutionale privind legiferarea nu-i permit interventii in legatura cu initiativele legislative, ci numai sa promulge sau sa ceara Parlamentului reexaminarea legilor; pozitia presedintelui a fost, in plus, echivoca, evoluind de la acordul initial deplin cu ideea amnistierii la respingerea ulterioara a ei; cu totul surprinzatoare a fost interventia consilierului prezidential Zoe Petre, potrivit careia interventia presedintelui nu ar fi fost decat un "balon de incercare" (altfel spus, discutam).

3. Ministrul Victor Babiuc: declaratia din 21 aprilie este, in opinia mea, o insiruire de lucruri comune si de argumente rizibile si neconvingatoare; declaratia include, pe langa formulari de genul "Armata nu trebuie culpabilizata ca institutie" si "sa ne amintim bucuria cu care populatia a scandat <Armata e cu noi>" si concluzii cel putin discutabile - vinovati de implicarea armatei in evenimentele din decembrie 1989 sunt Nicolae Ceausescu si generalii Milea si Guse (cu totii morti, se stie, la data la care ministrul Babiuc si-a redactat declaratia); pentru a convinge in legatura cu legalitatea actiunilor militare din decembrie 1989 este invocata, in mod cu totul de neinteles, legislatia de dupa revolutie - Legea 41/1990, Legea 20/1994 si altele, omitandu-se, mi se pare cu buna stiinta, Legea 14/1972 privind apararea nationala a RSR care, prin articolul 10, conferea MApN cu totul alte atributii decat reprimarea manifestatiilor populare.

Revenind asupra momentului in care au intervenit initiativele de amnistiere, repet ca acesta coincide intr-un mod aproape suspect cu cel al aprofundarii cercetarilor Justitiei in legatura cu activitatea unor fosti si actuali responsabili ai Ministerului Apararii - Stanculescu, Chitac, Caba, Paul Vasile, Constantin Degeratu si altii. Desi initiatorii amnistierii resping vreo legatura intre cele doua momente, nimeni nu raspunde, repet, de ce in acesti opt ani in care au fost trimisi in judecata atatia soldati si ofiteri inferiori nimeni nu s-a gandit la o asemenea masura? In plus, dupa fuga sotilor Ceausescu - si retinerea lor la scurt timp dupa aceasta - s-au inregistrat 942 dintre cei 1104 morti din decembrie 1989. In ce imprejurari au murit acesti oameni? Cine si ce ordine a dat in aceasta perioada? Nu cumva stoparea verificarilor are in vedere si eludarea acestor intrebari?

Ideea de justitie nu trebuie compromisa

In loc de concluzii, se mai impun cateva precizari:

1. Buna functionare a Justitiei este singura cale catre aflarea adevarului. Presedintele Romaniei trebuie sa vegheze, asa cum ii cere art 80 alin 2 din Constitutie, la acest lucru si sa intervina decis si eficient impotriva celor care obstructioneaza Justitia.

2. Dupa aflarea adevarului si stabilirea responsabilitatilor, presedintele Romaniei are la dispozitie calea constitutionala a gratierii individuale (art 94 litera d din Constitutie). Dupa infaptuirea justitiei, s-ar putea opta si pentru solutia (mai complicata procedural) a amnistierii sau gratierii colective. O asemenea cale ar permite iertarea responsabililor de cele petrecute in decembrie 1989, dupa ce a fost aflat adevarul si infaptuita justitia. Se poate ajunge in acest fel - si eu cred ca numai in acest fel - la reconciliere prin adevar, si nu prin compromiterea lui si a ideii de justitie.

3. Oprirea cercetarilor ar fi de natura sa amplifice suspiciunile cu privire la implicarea armatei in evenimentele din urma cu opt ani. Personal cred ca finalizarea verificarilor va confirma ca armata, desi a fost o institutie a statului comunist, controlata si ea de regimul totalitar, nu a fost atasata acestuia. Ofiterii armatei au putut fi scosi din poligoane si trimisi pe santiere, in mina, la canale sau la culesul porumbului, au putut fi dezbracati de uniforme si costumati ridicol pentru spectacole omagiale grotesti. Atunci cand a fost vorba, insa, sa traga in propriul popor, nu au facut-o. Aproape toti nu au facut-o. (Romania libera, 11 mai 1998)


Armata in Revolutia din Decembrie 1989: Reconciliere prin adevar, articol publicat in perioada 1990-1998