Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Situaţiunea (LV)

Nu mai ştiu exact ce, dar ceva îmi rămăsese parcă neclar în povestea includerii presei, în urmă cu aproape un an, în capitolul de „vulnerabilităţi” al Strategiei naţionale de apărare. Cred că nu reuşisem să-mi dau prea bine cine anume a putut să aibă, la Palatul Cotroceni, o asemenea idee. Am crezut atunci şi cred şi acum că prezidentul mariner, asemeni oricărui alt politician mediocru, are o înţelegere destul de defectă în privinţa rolului presei în cadrul societăţilor democratice. Cu toate acestea, dacă nu din raţiuni de principiu atunci măcar de grija de a nu intra în gura lumii (o păţiseră înaintea lui Iliescu şi Constantinescu), nu-l credeam atât de nesăbuit încât să facă un asemenea pas. Drept urmare bănuiala mea s-a îndreptat, aproape întreagă, spre consilierul său pe probleme de siguranţă naţională, Iulian Fota, alt troglodit şi acesta. Am în continuare aceeaşi bănuială, însă recent am găsit o foarte plauzibilă explicaţie în plus celor întâmplate. Anume că nefericita idee este împărtăşită chiar de intelectualii actualului regim. Iată ce declara Gabriel Liiceanu, la sfârşitul anului trecut, cu ocazia lansării nu ştiu cărei cărţi a unuia dintre scribii cotrocenişti cei mai dogmatici, Dan Tapalagă: „Mi-am pus întrebarea pe ce fundal a apărut cartea lui Dan Tapalagă. Mă uitam la televizor şi am căzut pe o secvenţă a consilierului prezidenţial Sebastian Lăzăroiu, care spunea că la alegerile din 2009 s-a dat bătălia între presă şi democraţie şi, din fericire, a câştigat democraţia. Vreau să spun că mineriadele s-au mutat din stradă în două locuri, în Parlament şi în media, în câteva locuri din media. Acest lucru a făcut ca presa să devină, la un moment dat, duşmanul numărul 1 al democraţiei”. Încet, încet măştile vor cădea de tot... / Mai nou România este ţara formelor fără fond şi fără fonduri. / Trecerea la cele veşnice a lui Vasile Paraschiv a rămas şi ea aproape neobservată. Dacă, dintr-o consecvenţă rarisimă în vremurile noastre, nu i-ar fi refuzat prezidentului „anti-comunist” decoraţia, dinspre Guvern gesturile de „cinstire deosebită” (dar şi mereu tardivă şi formală) a „memoriei excepţionalului luptător şcl” nu ar fi întârziat. Aşa însă au fost vizibile numai condoleanţele unora dintre intelectualii care „l-au cunoscut şi preţuit pe Vasile Paraschiv şi lupta sa de o viaţă”. Fireşti, desigur, şi onorante aceste gesturi. În acelaşi timp însă mă întreb de ce oare intelectualii, asemeni parcă politicienilor, nu sunt nici ei capabili decât de o solidaritate mai mult formală. Sunt în jur de trei ani de când se ştie (sau măcar nişte intelectuali anti-comunişti „care preţuiesc lupta de o viaţă a lui Vasile Paraschiv” ar fi trebuit să ştie) că procurorii şi judecătorii au respins, cu motivări în bătaie de joc, plângerile lui Paraschiv împotriva torţionarilor săi securişti şi comunişti. Şi totuşi, nici măcar un singur intelectual nu a scris nici măcar un singur rând pe tema asta şi nu a protestat măcar şi simbolic împotriva bătăii de joc. În exil, New York Magazin (tot exilul, şi tot New York Magazin!) a fost excepţia care a confirmat încă o dată o dureroasă regulă. / Aflăm că ţărăniştii fac în aceste săptămâni încă o încercare de „re-unificare şi relansare a partidului”. Ştiu şi eu ce să mai zic? Sigur că în principiu vestea e salutară, chiar dacă cele întâmplate în deceniul de după 2000 ne somează să fim cât mai circumspecţi. Revenirea în partid a lui Victor Ciorbea, alături de veterani ca Gheorghe Ciuhandu, Vasile Lupu şi Radu Sârbu ori mai nou venitul Aurelian Pavelescu reprezintă unul din bunele auspicii ale noii tentative. Însă protagoniştii ei şi PNŢCD ar face bine să se aştepte în continuare la aceeaşi ostilitate aproape generalizată. Am mai spus-o şi altădată, faptul că nu a acceptat să-i fie complice, mai ales în jaful odios din ultimele două decenii, a făcut din acest partid un duşman de moarte al Sistemului securist „post-comunist”. O scadenţă a răului din aceste ultime două decenii va veni fără doar şi poate, mai devreme sau mai târziu. Iar PNŢCD va trebui să facă tot ce poate ca atunci să reprezinte soluţia politică de care ţara va avea nevoie pentru intrarea în normalitate. Aşa cum a supravieţuit deceniilor răului comunist, partidul va trebui să supravieţuiască şi deceniilor răului „post-comunist”, să-şi sporească resursele şi să-şi prezerve tezaurul istoric şi valorile care îl definesc de aproape un veac, pentru a le pune din nou în slujba ţării atunci când democraţia va înceta să mai fie un simulacru. Asemeni ororii comuniste, farsa „post-comunistă” nu poate să dureze nici ea veşnic – şi nici agenţii Sistemului securist „post-comunist” nu vor putea să uzurpe la nesfârşit valorile creştin-democrate. Dat fiind însă contextul istoric actual, al „integrării europene” a ţării, conducătorii partidului au inclusiv datoria să vorbească răspicat şi convingător despre aceste lucruri liderilor politici europeni, cei care prin firescul lucrurilor ar trebui să le fie lor parteneri şi nu impostorilor uzurpatori. Faptul că în această privinţă, cu excepţia lui Corneliu Coposu, mai nimeni nu a făcut nimic rămâne nu doar un mare deserviciu pe care partidul şi l-a făcut sieşi dar şi un fapt foarte greu de înţeles. După cum foarte greu de înţeles a fost şi va rămâne, ca să nu mai continuu prea mult, şi de ce succesorii aceluiaşi Coposu au abandonat – practic cu totul, atât de păgubitor şi de nedemn – opţiunea monarhică a înaintaşilor lor. În sfârşit, chestiunea resurselor logistice, deşi importantă şi pentru PNŢCD, va trebui astfel tratată încât în viitor să fie evitate consecinţele, pe care partidul tocmai le suportă, „concesionării” lui unor „investitori” aventurieri, urmărind perverse beneficii de CV sau Dumnezeu mai ştie ce. / Nu ştim în continuare mai nimc despre dosarele de Securitate ale celor mai mulţi dintre intelectualii „dizidenţi” şi „rezistenţi prin cultură”. Iată un fapt care ar putea să explice bună parte a răului de după 1989. / Facţia securist-fesenistă aflată la guvernare a întâmpinat cu o adevărată şarjă rezervele justificate ale Franţei privind intrarea României în spaţiul Schengen (rezerve asemănătoare au exprimat însă şi Germania, Finlanda şi Olanda). Pesemne voind să confirme şi el că într-adevăr sângele apă nu se face, euro-parlamentarul Adrian Severin, astăzi în PSD (în opoziţie carevasăzică), s-a raliat, prin vorba proastă, atacului absurd al camarazilor de ieri: „Franţa”, a spus el, „ar trebui exclusă din Schengen, dacă vorbim de criteriul corupţiei, iar România ar trebui să se retragă din Organizaţia Internaţională a Francofoniei”. Oare să fi fost cineva surprins de replica propagandistului comunist de la Ştefan Gheorghiu? Mira-m-aş. Dar nici că dinspre PSD nu s-a auzit o singură părere de rău pentru porcăria cu pricina? Mă tem că nici. Chiar şi în condiţiile în care actualul partid al lui Severin tocmai ce tunase şi fulgerase împotriva lui Băsescu şi a Guvernului lui pentru ratarea, ca şi sigură deja, şi a acestui important obiectiv? / Unii dintre intelectualii de la Bucureşti par să fie ferm convinşi că politicienii nu au alt rost pe lume decât să fie pupaţi în fund în schimbul unor stipendii grase. / Apropos, rândurile de faţă reclamă, totuşi, o concluzie, anume că intelectualii şi politicienii „post-comunişti” par să se fi meritat cu prisosinţă unii pe alţii. (New York Magazin, 23 februarie 2011; cotidianul.ro, 24 februarie 2011, preluare de pe acest web-site)

Situaţiunea (LV), articol publicat in anul 2011