Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Situaţiunea (LXIII)

În vara ce tocmai a trecut, CEDO a comunicat Guvernului român cererea cu care judecătorul Florin Costiniu i s-a adresat (în urma execuţiei în stil mafiot, pe motiv de soţie magistrat foarte incomod). Ca în toate aceste situaţii, actul Curţii de la Strasbourg are semnificaţia unei destul de probabile admiteri, în cele din urmă, a plângerii prin care fostul judecător al ICCJ a reclamat samavolnicia Sistemului securist mafiot de la Bucureşti. Iată de ce percheziţia domiciliară la care tocmai a fost supusă soţia judecătorului român de la CEDO [Corneliu Birsan] (judecătoare de asemenea la ICCJ) pare să fie şi ea mai mult o altă execuţie mafiotă decât un act de justiţie. Scriu despre acest caz, cum am scris, la timpul respectiv, şi despre al judecătorului Costiniu, ca unul care ştie pe propria-i piele de ce e în stare numitul Sistem. Amintesc – dintre multe, multe altele – faptul că foarte recent am descoperit, am scris şi am probat cum magistraţii şi poliţiştii nu au avut nici cea mai mică problemă să-mi fabrice pur şi simplu un cazier judiciar pentru a mă opri de la ocuparea unei poziţii de demnitate publică (a se vedea „Coincidenţe suspecte”, în New York Magazin şi cotidianul.ro, 18 mai 2011 [postat si pe acest web-site]). / De mai bine de trei ani Europa trage şi ea ponoasele crizei pornite, ca şi în urmă cu opt decenii, de pe Wall Street. Deşi situaţia de aici e foarte asemănătoare cu cea de peste Ocean, profeţiile apocaliptice şi tot soiul de alte imprecaţii sunt rezervate aproape exclusiv Europei. Iar Germania, de care se leagă, firesc, cele mai mari speranţe pentru ieşirea din încurcătură, e lovită din mai toate părţile. Desigur, mai ales de peste Ocean, dar şi de aici, de pe tot mai bătrânul continent – ba chiar din interiorul Uniunii Europene, ca totul să fie de un absurd perfect. Aceleaşi stenograme Wikileaks (avem tot mai mult dovada că „scurgerile de informaţii” sunt în realitate strict şi magistral controlate) au dezvăluit recent că fostul ministru polonez de Externe Radoslaw Sikorski a afirmat, într-o discuţie privată cu diplomaţii americani, că Germania este calul troian al Rusiei în NATO. „Germanii” s-a confesat el, „par să aibă o înţelegere cu Rusia. Ei vor fi de partea Rusiei, iar în schimb companiile germane vor primi sute de miliarde de euro în afaceri în Rusia, un târg destul de bun." Şi care e problema – te întrebi – dacă Germania face afaceri cu Rusia? Îşi încalcă astfel obligaţii rezultînd din apartenenţa la NATO sau UE? Şi dacă nu, deranjează cumva că cele două mari puteri cooperează în loc să se înfrunte? Regretă cineva că Stalin şi Hitler nu pot să mai treacă o dată Europa prin foc şi sabie? În toiul diversiunilor şi instigărilor anti-europene, a fost pusă în circulaţie, pe patent Wikileaks, o trivialitate monstruoasă a premierului italian Berlusconi la adresa cancelarului federal Angela Merkel. La nivelul şi în contextul în care a fost comisă, infamia este şi va rămâne, certamente, mai mult decât o crimă, o greşeală. „Criza europeană”, decretează la rându-i un fost consultant al preşedintelui american Obama – găzduit, fireşte, de un important ziar european – “se poate termina într-un război mondial”. Şi noi care credeam că actuala criză e nu doar europeană ci şi americană, ca să nu zic mai ales americană... Cât despre încă un război mondial cauzat de Europa, oare putem să nu vedem cât de străvezii sunt aşteptările unora? Şi, la fel, putem să nu vedem cum tocmai acum, în momentele cele mai dificile, Regatul Unit pune paie pe foc şi ameninţă cu ieşirea din UE? La Bucureşti, ziariştii băştinaşi ţin şi ei cadenţa cu greii continentali, preluînd şi aici declaraţiile piromanului american, ori titrînd cu un masochism frenetic : "Europa, în pragul unui atac de nervi”. O mână de ajutor dau de mai mult timp şi unii ca Dinu Patriciu. După îndelungi vituperaţii anti-comunitare şi după un prohod, îndelung şi el, cântat monedei unice, d-l Patriciu a ieşit din nou la luptă în contra Uniunii Europene. A făcut-o recent, imediat ce s-a aflat despre proiectul politicii fiscale comune – cel care ar trebui să pună odată capăt hoţiei şi în ţări ca România (în care Dinu Patriciu e un prosper om de afaceri penale): „UE era concepută ca o Europă a libertăţilor, nu ca una imperială, al patrulea Reich. Există diferenţe de cultură, de tradiţie istorică, de conjunctură, iar aceste diferenţe nu pot fi uniformizate sub pălăria aceleiaşi fiscalităţi, bla, bla, bla.” Sigur că preconizata fiscalitate îl supără pe omul nostru nu doar pentru că e un proiect comunitar, ci şi pentru că i-ar impune ca pe viitor să se poarte ca într-o ţară europeană şi nu ca-n codru. După cum adevărat este şi că americanii şi fiscalitatea lor (ştim bine, cel puţin la fel de drastică precum cea preconizată de UE) nu îi este antipatică d-lui Patriciu numai din cauză că nu-l deranjează cu nimic, ci şi pentru că de principiu protectorii nu-ţi pot fi antipatici. Sper că n-a uitat nimeni marea supărare pe care a produs-o Ambasadei americane de la Bucureşti încercarea procurorilor de a-l aresta pe Dinu Patriciu („partenerul în afaceri”), în vara lui 2005. În sfârşit, ar fi de spus destule şi despre politicienii noştri, dar vorba ceea, mă tem că va-nsera. Încât – de-un exemplu numai – despre prezindentul în ezerciţ, despre celebra lui Axă (ducînd la cetatea Marelui Licurici, după ce trecea prin Londra, dar ocolind parcă neîntâmplător Bruxellesul), despre destule din gesturile sale ce nu au făcut cele mai mari servicii unităţii europene (dar, la fel de important, nici celei euroatlantice) şi despre atâtea şi atâtea altele poate vom vorbi altădată. / Manifestaţia de pe Wall Street îmi pare că seamănă izbitor cu Piaţa Universităţii de aici, din 1990. Apropo, Ion Iliescu trebuie să fie în culmea fericirii şi să aştepte cu înfrigurare ziua în care Obama va chema şi el minerii. În orice caz, cele ce se întâmplă peste Ocean şi semnele că manifestaţiile vor prolifera în mai tot spaţiul „societăţilor democratice” ne spun că, într-adevăr, ziua în care politica va înceta să mai fie, ca adesea, o bătaie de joc ar putea să fie destul de aproape. / Cineva m-a făcut atent asupra unui fapt pe care, recunosc, singur n-am fost în stare să-l observ, recte că, spre deosebire de Traian Băsescu (şi într-un fel şi de propriul partid), Emil Boc nu a avut absolut nicio ieşire în contra Regelui şi a Casei Regale. Ceea ce, mai ales faţă cu stăpânul de la Cotroceni,  îmi pare a fi un act de autentică dizidenţă. / Întrebat tot mai des cu cine se va alia PNŢCD la următoarele alegeri, d-l Ciorbea e mai enigmatic decât Pythia, preoteasa zeului Apollo. Vom avea porţile deschise, spune el, şi spre PDL dar şi spre USL. Aşadar, vin şi spun eu, spre ambele aripi ale FSN-ului securist. Repet ce am mai spus în câteva ocazii, prin ceea ce a făcut în anii în care a fost pe prima scenă a politicii, dar şi, foarte important, prin absenţa din ultimii zece ani de pe aceeaşi scenă, PNŢCD şi-a creat o identitate ce se va putea dovedi foarte valoroasă în anii care vin. În care, repet, sunt şanse ca politica şi „democraţia” să înceteze să mai fie bătaia de joc de astăzi. Încât cred că partidul şi liderii săi ar trebui să nu se grăbească şi să-şi anuleze, prin alianţe ce îi pot compromite, o identitate foarte valoroasă. Mă tem că Victor Ciorbea se înşeală crezîndu-se vizionar atunci când declară: „Va trebui să ţinem seama de realităţile din România, de ceea ce vom reuşi să facem fără resurse financiare şi fără o mediatizare deosebită. Va trebui deci să găsim o soluţie ca să nu fim împiedicaţi a patra oară consecutiv să intrăm în Parlament.” Desigur, se prea poate ca Sistemul securist-mafiot, faţă cu o scadenţă inevitabilă, la care e preferabil ca responsabilităţile să fie cât mai difuze, să lase PNŢCD să obţină la alegerile viitoare 10 sau 20 de locuri în Parlament. Dar cu un asemenea rezultat partidul va fi rezolvat doar problema (foarte presantă şi ea, se pare) a câtorva posturi călduţe pentru liderii săi. Întrebarea e dacă o asemenea miză poate să justifice consecinţele compromisului pe care, pierzîndu-şi parcă cu totul răbdarea, conducătorii partidului dau semne că sunt gata să-l facă. Coincidenţă sau nu, declaraţiile d-lui Ciorbea au venit la puţine zile după întâlnirea cu Wilfried Martens, preşedintele PPE. Prin urmare, nu exclud ca popularii europeni, camarazi de nădejde până azi, mulţi ani la rând, ai securiştilor cleptomani din PD, să vadă şi ei că aliaţii au probleme şi să-l îndemne pe Victor Ciorbea să facă ce n-ar trebui făcut. În sfârşit, să mi se ierte că nu sunt prea delicat dar în povestea aceasta cu graba urmaşilor lui Maniu şi Coposu (amândoi monumente ale răbdării înţelepte) e ca şi cum, după ce ai trecut printr-o mlaştină cu încălţările în mână, ai urina în ele pentru că nu e nicio toaletă prin preajmă. (cotidianul.ro, 7 octombrie 2011, preluare de pe acest web-site; New York Magazin, 12 octombrie 2011)


Situaţiunea (LXIII), articol publicat in anul 2011