Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Situaţiunea (LXIV)

Florian Bichir e ultimul intrat în cireada securistă care îi opune pe Regele Mihai, Maniu şi Brătianu lui Antonescu („trădătorii” şi „eroul”). Şi totuşi, cel mai rău în ceea ce a făcut Bichir îmi pare a fi că şi-a pus colegii, atât de respectaţii intelectuali Tismăneanu, Patapievici şi Mihăieş, în ingrata situaţie de a se dezice în curând – nu e nicio îndoială (sic!) – de el. Apropo, din surse sigure aflu că patronul celor patru, d-l Păunescu [de la Evenimetul zilei], a refuzat să primească echipa de recenzori pe motiv că anul acesta, la recensământ, militarii ar fi fost obligaţi să declare nu numai CNP-ul ci şi arma şi gradul. / O cauză a multor rele din aceşti ani o reprezintă inexistenţa societăţii civile militante. După 1989, în special Alianţa Civică a fost cea care a vegheat critic la începuturile democratizării societăţii şi a reuşit să influenţeze deseori în bine, democratic, decizia politică în stat. A avut o contribuţie distinctă la prima alternanţă la guvernare, atunci când cei pe care ea îi susţinuse au ajuns la putere. Din păcate, imediat după acest moment lucrurile au luat o turnură cu totul regretabilă. Vocea redutabilă şi respectată a organizaţiei a început să se audă tot mai rar şi mai ezitant – pentru ca de mai bine de zece ani, deşi nedesfiinţată formal, Alianţa să nu mai fie decât o amintire. Până şi o simplă vizită pe web-site-ul AC întăreşte sentimentul unui abandon dureros (atât de convenabil politicienilor şi Sistemului securist „post-comunist”, care un timp simţiseră pe propria piele intransigenţa intelectualilor AC) – de mai mult de cinci ani, contul de „Atitudini” al organizaţiei este gol-goluţ, deşi am văzut şi vedem cu toţii ce nevoie dramatică ar fi fost de asemenea atitudini. Am suficiente date că motivele abandonului principalilor lideri ai AC nu au fost dintre cele mai avuabile (în câteva rânduri am şi scris pe tema aceasta). În context, o anumită semnificaţie are şi atitudinea respectivilor lideri faţă de mine în ultimii doi, trei ani în care am mai fost colegi. În minte îmi vine de data aceasta un episod din anul în care am şi plecat de la Alianţă, după ce avusesem suficiente dovezi că incomodam stăruind ca AC să continue să fie ceea ce se cuvenea să fie. Într-una din zile, doi dintre liderii cei mai importanţi ai AC (o colegă celebră şi un coleg asemenea) m-au invitat pentru a doua zi, acasă la unul dintre ei, pentru o discuţie ce se anunţa "foarte importantă". La ora stabilită am fost la locul stabilit. Aveam să constat, însă, că colegii mei lipseau cu desăvârşire, de parcă-i înghiţise pământul; fireşte, am aşteptat suficient şi m-am asigurat cât s-a putut mai bine că era aievea ce mi se întâmpla. Pentru ca a doua zi, revăzîndu-ne, aprigă cum o ştiţi, colega a luat foc şi, timp de câteva minute, a ars ca o torţă la operetă, imputîndu-mi că „ne-aţi făcut să vă aşteptăm ca nişte caraghioşi”. Atunci mi-a fost definitiv clar că trebuie să ne despărţim, dar şi că destinul Alianţei Civice va fi cel pe care azi îl ştim bine. (Pentru alte detalii asemănătoare privind prezenţa şi activitatea mea publică se poate vedea pagina de Biografie cu trimiterile de acolo făcute.) / “Toate se petrec sub ochiul unei dreptăţi Dumnezeieşti.” / Complet absurd şi suspect, ţărăniştii Ciorbea şi Vasile Lupu s-au dus la Traian Băsescu să-i reconcilieze şi să le reunifice partidul. Şi ca şi cum n-ar fi fost suficient că au ajuns aproape anexe ale celor două facţii fesenist-securiste, de ceva timp liberalii şi ţărăniştii se mai şi războiesc între ei (Crin Antonescu părînd să fie convins că nimic nu e mai important decât să-i atace într-una pe ţărănişti). / Apropo, după ce PSD a susţinut iniţiativa invitării Regelui în Parlament, d-nii Antonescu şi Tăriceanu n-au mai contenit cu laudele la adresa partidului lui Iliescu, Năstase, Hrebenciuc şi celorlalţi. S-a mai spulberat un mit, a spus între altele Tăriceanu, acela că PSD e urmaşul PCR. Fără doar şi poate, în situaţia în discuţie PSD a făcut ce se cădea să facă. Însă a atribui partidului lui Iliescu, Năstase, Hrebenciuc, Geoană şi celorlalţi asemenea superlative mi se pare cam riscant nu doar în raport cu un trecut prea recent dar şi cu un viitor care aşteaptă încă multe confirmări. / Apropo de apropo, uitîndu-mă la mulţi dintre cei care, cam prea intim şi insolent, au anturat Familia Regală în zilele Jubilelului Majestăţii Sale şi la entuziasmul cu care numiţii au primit discursul Regelui din Parlament, am cam căzut pe gânduri. Să sperăm totuşi că – de va fi să fie – cei care în Decembrie 1989 au confiscat pentru netrebnice interese proprii o extraordinară şansă a acestei ţări nu vor reuşi s-o mai facă încă o dată. / „Chiar dacă se întâmplă de multe ori ca tâlharii să scape mâinilor omeneşti, de judecata lui Dumnezeu nimeni nu va scăpa.” / Justiţia din Marea Britanie a decis, deci, să-l extrădeze pe fondatorul WikiLeaks în Suedia, unde urmează să fie investigat pentru presupuse abuzuri sexuale (personal am rămas cu impresia că momentul vine după ce WikiLeaks şi-a cam făcut treaba pe care a avut-o de făcut). Oricât te-ai strădui să crezi că Justiţia de la Londra a decis şi de această dată imparţial şi independent, nu poţi să nu-ţi pui şi o sumedenie de întrebări. Un excelent text publicat recent de cotidianul.ro – „Julian Assange a pierdut bătălia în Marea Britanie” – mi s-a părut că le-a pus pe cele mai multe dintre cele mai importante. Între ele, dacă nu cumva învinuirile care i se aduc lui Assange (mai exact care se spune că i se aduc) sunt de fapt un pretext, şi că extrădarea în Suedia va fi urmată de extrădarea în Statele Unite, unde va urma adevărata judecată. Sunt şi eu de acord, avem multe motive să credem că Assange şi ideile lui sunt perfect nesuferite celor care („bancheri, membri ai guvernelor etc”) au interesul ca lumea să fie şi în continuare aşa cum este astăzi. Mulţi ziarişti nu doar că nu l-au susţinut pe Assange, dar i-au fost şi potrivnici. Ceea ce e de înţeles, dacă cele afirmate în textul din cotidianul.ro sunt riguros exacte: „Assange crede că jurnaliştii de astăzi vor să fie parte din gruparea de elite care conduce lumea. Ziariştii preferă să stea cu ei la cocktailuri, şi nu să-i întrebe despre tranzacţiile ascunse cu armament. Assange spune că jurnaliştii au devenit o parte a sistemului.” Prin urmare, sunt cu totul de acord, lucrurile pot să stea exact aşa cum sunt descrise. În acelaşi timp, însă, oricât ne-am strădui să credem că adevărul este acesta şi numai acesta, alte întrebări nu pot fi nici ele evitate. De departe cea mai relevantă mi se pare aceasta: Cum a fost posibil să ajungă în posesia WikiLeaks sute de mii de documente secrete şi strict secrete din „corespondenţa diplomatică dintre cancelariile occidentale” – de la Departamentul de Stat american mai ales – împotriva voinţei acestora? Explicaţia oficială, „din scurgeri de informații”, este nesatisfăcătoare nu numai pentru specialişti, ci şi pentru omul de rând. Iată de ce cred că, oricât am fi de cuceriţi (şi suntem cuceriţi!) de ideile australianului care „a zguduit establishment-ul”, nimic nu justifică să se spună, să se sugereze măcar, că e un sacrilegiu să-ţi pui întrebări cu privire la această neobişnuită poveste. Dimpotrivă chiar, a pune întrebări ţine de însăşi esenţa acestor superbe idei – după cum refuzul lor ţine de filosofia celor care într-adevăr ar vrea ca lumea să rămână cu orice preţ aşa cum este astăzi. (New York Magazin, 9 noiembrie 2011; cotidianul.ro, 10 noiembrie 2011, preluare de pe acest web-site)


Situaţiunea (LXIV), articol publicat in anul 2011