Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Justiţia ca iluzie (II)

Deşi nu aveam prea multe dubii asupra deznodământului – am scris toamna trecută în “Justiţia ca iluzie (I)" – cele întâmplate în cazul percheziţiei DNA la domiciliul soţilor judecători Bîrsan (soldată cu rezultatele ridicole ştiute) m-au interesat în mod special. Bineînţeles că cel mai atent m-am uitat la DNA şi la procurorii lui Daniel Morar.

După ce, în seara percheziţiei, 6 octombrie, a aruncat bomba (“pe surse”, în stilul ştiut), DNA a emis trei comunicate – toate, nici nu se putea altfel, “la solicitarea reprezentaţilor mass-media”. Pe 10 octombrie, ca să revendice victorios bomba pe care tocmai o pusese. Pe 19 octombrie, ca să-l ia peste picior pe preşedintele CEDO, care în chiar acele zile îşi încheia mandatul; Jean-Paul Costa trimisese pe 17 octombrie o scrisoare prin care exprima îngrijorarea că în cazul respectiv “ar fi putut fi încălcate regulile imunităţii” iar drept răspuns d-l Morar şi procurorii lui îi cereau “clarificări scrise” (sic!) “dacă scrisoarea reprezintă punctul său de vedere ori punctul de vedere al CEDO şi în cadrul cărei proceduri a fost emisă”. În sfârşit, pe 22 octombrie, pentru a anunţa că a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă din capul locului – anume că a cerut CEDO să precizeze dacă în cauză sunt incidente reglementările internaţionale privind imunităţile iar în caz afirmativ să decidă în consecinţă, pentru a se putea desfăşura ancheta (ceea ce de altfel fostul preşedinte Costa sugerase, absolut decent, în scrisoarea cu care Morar a ales să polemizeze grobian).

Până atunci foarte "grijulii" cu “solicitările presei”, din 22 octombrie nimeni nu i-a mai auzit pe Daniel Morar şi procurorii săi. Bănuind eu cam care era motivul tăcerii – după ce Curtea de la Strasbourg a făcut publică, pe 29 noiembrie, Decizia la solicitarea ce-i fusese adresată – am scris DNA şi am cerut să-mi pună la dispoziţie comunicatul dat în legătură cu Decizia CEDO. Răspunsul – întârziat, foarte opărit şi sibilinic – mi-a confirmat bănuiala: de data aceasta d-l Morar nu mai dăduse niciun comunicat. Deşi informaţia momentului era de departe cea mai relevantă.

Se ştie, Adunarea plenară a CEDO a hotărât că atât judecătorul european Corneliu Bîrsan cât şi soţia sa beneficiau de imunitate. Curtea a ridicat imunitatea judecătoarei, respingînd în acelaşi timp – pe bună dreptate, faţă cu o asemenea aberaţie – acea parte a cererii DNA care tindea spre ridicarea imunităţii judecătorului european însuşi. În paranteză, ceea ce nu doar DNA a evitat să spună ci şi, din păcate, majoritatea covârşitoare a presei (în frunte desigur cu ziariştii Puterii), este că CEDO decisese ridicarea imunităţii judecătoarei Gabriela Bîrsan (ca “imunitate ataşată funcţiei judecătorului Bîrsan”) după ce soţul său a cerut să-i fie ridicată imunitatea de care era apărat ca judecător al Curţii europene. Revenind, în Decizia CEDO s-a prevăzut explicit (şi absolut firesc) că efectul acesteia nu este retroactiv – iar consecinţa, menţionată şi ea explicit, este că, prin percheziţia din 6 octombrie, judecătorilor Bîrsan le-a fost violată imunitatea. Ceea ce înseamnă că dacă cei doi magistraţi se vor adresa cu plângeri CEDO – şi nu văd cum n-ar face-o dacă toate căile de recurs interne le vor fi tratate aşa cum a făcut-o deja Consiliul Superior al Magistraturii – România se va alege cu o nouă condamnare la Strasbourg, de data aceasta cauzată de “floarea” magistraturii sale.

Apropo, cum ştim, Daniel Morar şi procurorii lui (obişnuiţi de prea mult timp să se poarte abuziv) au ignorat sfidător argumentele pe care avocatul celor doi judecători le-a adus de la început cu privire la imunitatea de care ei beneficiau. Motivîndu-şi Decizia, CEDO a arătat un fapt elementar, anume că noţiunile din Convenţia de la Viena din 1961 pe care le-au invocat magistraţii bucureşteni (“stat acreditant”, respectiv “stat acreditar”) nu puteau fi operante în cauză – “în relaţiile dintre o organizaţie internaţională cum este Consiliul Europei şi unul din statele sale membre”. Dar să admitem că nu dreptul internaţional este punctul forte al magistraţilor de la Bucureşti. Atunci, întreb, cum se face că până şi principiul elementar, de drept civil, al comunităţii de bunuri a soţilor a fost şi el sfidat şi, prin aceasta, violat dreptul internaţional? Nu era oare evident pentru oricine că o percheziţie la domiciliul comun al soţilor Bîrsan constituia în fapt şi în drept o percheziţie şi la domiciliul judecătorului european?

Noul abuz al procurorilor DNA, ce pare că a avut în el chiar ceva provocator, face încă şi mai greu de înţeles intervenţia ambasadorului american la Bucureşti, d-l Gitenstein, în favoarea şefului DNA. Pe 7 decembrie, la puţine zile, deci, după verdictul Curţii europene, diplomatul a cerut autorităţilor române să prelungească mandatul lui Morar la conducerea DNA. Iar pentru că legea nu mai permitea aşa ceva, procurorul şef avînd deja două mandate, d-l Gitenstein a cerut “amendarea legii”. Iar aceasta după ce anterior mersese la CSM şi îi pusese la colţ, pe coji de nucă, pe preşedinte şi vicepreşedinte, pe motiv că CSM şi-a permis să analizeze acuzaţiile grave, de ordin profesional şi moral, pe care d-l Morar le adusese nu demult, la o emisiune bine pusă în scenă a Televiziunii publice, judecătorilor instanţei supreme. Încălcînd astfel Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, care interzice expresis verbis magistraţilor (art 18) “să îşi exprime părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor lor”.

Dacă aceste gesturi ale d-lui Gitenstein nu au mirat pe nimeni, domnia sa fiind consecvent cu sine şi cu o practică regretabilă specifică de ceva timp exclusiv acestei Ambasade (şi consacrată mai ales de predecesorul Nicholas Taubman), surpriza a fost că de data aceasta diplomatului american i s-a alăturat, pentru a cere socoteală şi a dicta conducerii Consiliului, noul ambasador britanic la Bucureşti, Martin Harris. Surpriza vine inclusiv din aceea că, deşi mai tânăr decât omologul american, d-l Harris are o bogată experienţă diplomatică şi îi sunt cu siguranţă familiare prevederile aceleiaşi Convenţii de la Viena privind relaţiile diplomatice. Potrivit tratatului (art 41), “Diplomaţii au datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale statului acreditar. Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar trebuie să fie tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al acestui stat sau prin intermediul său, sau cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit". Desigur că “reforma sistemului judiciar” din România are în continuare nevoie să fie susţinută de partenerii euroatlantici. Desigur că, din anumite puncte de vedere, DNA este de mai mulţi ani altceva decât ce a fost în anii guvernării Iliescu-Năstase, iar progresele făcute, atâtea câte sunt, merită susţinute. Însă Daniel Morar şi procurorii săi trebuie susţinuţi atunci când respectă ei înşişi legea, când îşi îndeplinesc cum se cuvine atribuţiile ce le revin – şi nu şi atunci când încalcă drepturile celor pe care îi anchetează, când violează insolent tratate internaţionale ori norme de conduită profesională. Tocmai din cauză că ani la rând s-a procedat altfel, s-a ajuns astăzi la ideea, pe care mă abţin s-o calific, că, pentru a nu pieri lumea, Daniel Morar trebuie ţinut în continuare la conducerea DNA – chiar şi împotriva legii şi a numeroaselor contraargumente din prestaţia sa profesională.

Revenind, comunicatul de presă al CSM de după “întâlnirea” cu cei doi ambasadori mi s-a părut că a spus totul despre situaţia în care a fost pusă această importantă instituţie în stat (“garantul independenţei justiţiei”, conform articolului 133 din Constituţie): “Preşedintele CSM a oferit clarificări cu privire la investigaţia demarată în legătură cu procurorul şef al DNA, d-l Daniel Morar. D-l procuror şef nu este el însuşi investigat, dar CSM analizează aserţiunile sale despre activitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Şi încă un pasaj, amintind atât de străveziu de o idee cum nu se poate mai dragă politicienilor aflaţi azi la guvernare: “Cei doi ambasadori au apreciat necesitatea cooperării dintre puterile judecătorească, executivă şi legislativă, care nu trebuie să se afle pe poziţii adverse”. Cu alte cuvinte, lăsaţi-o voi mai moale cu Constituţia, cu independenţa justiţiei şi cu separaţia, echilibrul şi controlul puterilor în stat. Crede cineva că la Washington sau Londra şi-ar permite vreun oficial să dea Justiţiei asemenea “indicaţii preţioase”? Şi încă ceva: se vor fi întrebat oare domnii ambasadori cam la ce se poate aştepta un om de rând în România dacă procurorii d-lui Morar, pe care ei îi apără într-o manieră greu de înţeles, au fost în stare de o asemenea samavolnicie împotriva unui judecător european şi a unui judecător preşedinte al unei secţii de la instanţa supremă? Amintesc că sunt şanse mari ca în curând România să fie condamnată şi pentru abuzurile aceloraşi procurori împotriva unui alt preşedinte de secţie de la ÎCCJ, Florin Costiniu.

În sfârşit, mi se pare că noua echipă a CSM are să înveţe foarte multe din lecţia acestui caz. Am urmărit cu atenţie ce s-a întâmplat şi la acest nivel şi am suficiente motive să cred că atât Secţia de judecători cât şi Plenul Consiliului au ezitat să se opună actelor abuzive ale DNA din cauza marii presiuni publice creată ilegitim şi abuziv în beneficiul acestui Parchet. Din cauza logicii profund pervertită sub acest aspect, membrii CSM ar fi fost pur şi simplu linşaţi dacă ar fi respins, cum ar fi trebuit, actele procedurale ale DNA. Din cele întâmplate cred că actualii membri ai CSM au de învăţat mai ales că dacă şi ei vor permite ca independenţa şi buna funcţionare a Justiţiei să fie tratate ca până acum, şi nu vor pune piciorul în prag asumîndu-şi în modul cel mai decis rolul de mare răspundere care prin Constituţie le este exclusiv rezervat, răspunderea le va reveni exclusiv. Dacă din cauza situaţiei din Justiţie, România va continua să fie ţara problemă a UE, dacă românii vor continua să simtă pe propria piele lipsa progreselor din actul de justiţie, inclusiv suportînd din buzunarele proprii despăgubirile stabilite de CEDO pentru abuzurile DNA, răspunderea va reveni practic întreagă CSM şi Justiţiei însăşi. O Justiţie care ea însăşi nu-şi ia în serios propria independenţă – pentru a face prin aceasta ce trebuie făcut, şi nu altceva (din păcate trebuie spus şi lucrul acesta) – nu va putea niciodată să pună consecinţele acestui fapt pe seama altora care au procedat şi procedează la fel: un politician sau altul, un diplomat sau altul, de ale căror obiceiuri mai puţin sau deloc democratice, mai devreme sau mai târziu, prea puţină lume îşi va mai aduce aminte. (cotidianul.ro, 10 ianuarie 2012; New York Magazin, 25 ianuarie 2012)

Justiţia ca iluzie (II), articol publicat in anul 2012