Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Raport nou, probleme vechi

Ei se fac că ne critică, noi ne facem că îi luăm în serios – cam aşa îmi pare că am putea rezuma, mai în glumă mai în serios, evaluările europene din mai totdeauna şi reacţia autorităţilor autohtone la ele. De cinci ani România este membră a Uniunii Europene deşi economia ei e departe de a fi una de piaţă funcţională şi deşi supremaţia legii, democraţia şi drepturile şi libertăţile fundamentale se află în continuare în destulă suferinţă. Atunci când criteriile aderării au fost puse tacit între paranteze iar România „integrată" Uniunii, a existat aşteptarea că Bruxelles-ul nu va lăsa lucrurile aşa şi, în timp, va obliga Statul român să recupereze restanţele ce-i fuseseră trecute cu vederea. S-a întâmplat aceasta, oare, în cei cinci ani trecuţi deja?

Recent, Comisia Europeană a făcut public un nou Raport, elaborat în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare. Cum nici nu se putea altfel, Guvernul a salutat prompt Raportul, considerîndu-l „obiectiv şi echilibrat" şi, vezi bine, „categoric mai bun decât cel din vara 2010, apreciind pozitiv activitatea Guvernului" (primul ministru, fostul). Ministrul Justiţiei (fost şi actual) a fost şi mai categoric: „România continuă trendul pozitiv în rapoartele Comisiei Europene". Că Raportul „reflectă în mod corect situaţia de fapt" a apreciat şi actuala preşedintă a Consiliului Superior al Magistraturii – în timp ce colegul căreia tocmai îi urmase la şefia instituţiei, deşi cu câteva nuanţe, a întregit concertul autorităţile cu o apreciere ce n-a avut nici ea darul să surprindă prea tare pe cineva: „Raportul este unul corect şi obiectiv".

Că declaraţiile autorităţilor de la Bucureşti sunt aproape copy-paste e uşor de înţeles. Ce e mai greu de înţeles e de ce evaluările europene – cele aferente MCV mai mult decât oricare altele de până acum – sunt şi ele practic identice de la un an la altul. Sunt ani buni de când Direcţia Naţională Anticorupţie şi Agenţia Naţională de Integritate au rezervate aceleaşi consistente paragrafe cu superlative, deşi corupţia şi lipsa de integritate escaladează de la un an la altul. Nu poate să existe vreo îndoială că sub actuala guvernare – mai ales după ce preşedintele a obţinut şi cel de-al doilea mandat – fenomenul corupţiei şi devalizarea pe faţă a avutului public au luat proporţii nemaiîntâlnite după 1989. Nu există practic un singur demnitar important al principalului partid de la guvernare, de la preşedinte la ultimul ministru, despre ale căror acte de corupţie şi abuzuri să nu fi existat o mulţime de informaţii credibile. Şi totuşi, absolut niciunul nu s-a aflat nici măcar pentru un minut sub investigaţiile DNA sau ANI – cu excepţia preşedintelui, însă şi atunci pentru ca DNA să-l disculpe comandînd o „expertiză" scandaloasă într-unul dintre dosare (Flota). Cu toate acestea, rapoartele europene nu mai contenesc cu superlative la adresa DNA şi ANI. Iar Comisia Europeană nu are absolut nicio scuză – dimpotrivă! – că „evaluatorii interni" sunt membri ai unor think-thank-uri cu o agendă politică nici măcar disimulată ori de-a dreptul lideri ai partidului prezidenţial.

Indiscutabil că în cazul României Comisia Europeană a procedat deplin judicios atunci când – prin Decizia din decembrie 2006 de instituire a MCV, iar mai apoi prin fiecare dintre rapoartele aferente Mecanismului – a făcut o prioritate din „investigarea acuzaţiilor de corupţie la nivel înalt". Corupţia la nivel înalt a făcut şi face ţării un rău imens. Cine are, însă, o memorie bună a tuturor rapoartelor de după decembrie 2006 va observa cu uşurinţă că cerinţa „investigării corupţiei la nivel înalt" l-a vizat, aproape exclusiv şi în mod evident, pe ultimul prim ministru social democrat, cunoscut adversar al preşedintelui în funcţie. Cazul fostului înalt demnitar (condamnat foarte recent în primă instanţă) este lesne recognoscibil, aproape cu nume şi prenume, inclusiv în ultimul raport – prin care Bruxellesul, fapt nemaiîntâlnit până acum, gratulează instanţa supremă pentru, citez, „creşterea celerităţii" în „procese cheie de corupţie la nivel înalt".

Mă număr printre cei care au fost şi sunt de părere că fostul prim ministru poartă o răspundere distincă pentru corupţia din România. Mă tem însă că, aşa cum s-a întâmplat şi în anii anteriori primirii în UE, toleranţa Bruxellesului faţă de problemele grave de integritate din politica şi administraţia autohtonă, va avea consecinţe dintre cele mai serioase. Mă tem, mai exact, că o condamnare definitivă a fostului prim ministru ar putea să se dovedească un pretext pe care Bruxellesul îl aşteaptă demult pentru a renunţa şi la MCV. Corupţia, mai ales corupţia la nivel înalt, a făcut ca sistemul bancar să fie devalizat de miliarde de euro, ca jaful patronat de actualul preşedinte la flota comercială să se cifreze la câteva sute de milioane de euro, ca hoţiile de la CFR ale unui director rudă cu soţia aceluiaşi preşedinte să fie de cam aceleaşi proporţii. În urma unui articol pe care l-am publicat în primăvara lui 2004 („O indulgenţă paguboasă"), şefului Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti a confirmat derularea unor investigaţii cu privire la alocarea şi gestionarea frauduloasă (de către doi miniştri în funcţie atunci) a circa 6 milioane de euro, fonduri europene nerambursabile – o sumă, deci, de circa patru ori.mai mare decât cea pentru care a fost condamnat fostul prim ministru social democrat. Nimeni n-a mai auzit nimic, de atunci, nici despre acest caz.

Şi exemplele de acest gen sunt cu zecile, iar anii actualei administraţii, repet, fără precedent ca proporţii ale răului. Consecinţele? Incalculabile, de ordinul multor zeci de miliarde de euro – dacă e să vorbim numai despre asemenea consecinţe. Iată de ce la acest capitol evaluările şi deciziile europene pot să fie, în context, cu totul rupte de realitate şi profund inadecvate. Întâmplarea a făcut ca la numai o zi după publicarea Raportului CE să fie publicate şi rezultatele ultimului Eurobarometru, potrivit căruia, între multe altele, „96% dintre români sunt <total de acord> că în ţara lor corupţia este o problemă majoră". Încât, întreb, cine şi cum ar mai putea înţelege că evaluările Bruxellesului (şi, corelativ, deciziile sale) privesc asemenea realităţi şi nu cu totul şi cu totul altele?

O chestiune tratată destul de asemănător în Raport este şi cea privind-o pe preşedinta Secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi. „Evaluatorii" giraţi de Bruxelles au ales şi aici, în locul unei abordări sistemice şi de principiu, una categoric personalizată, din care de asemenea au lipsit numai numele şi prenumele judecătoarei. Mai mult, aşa cum colegii de la Centrul de Resurse Juridice au semnalat deja, cazul judecătoarei anchetate de DNA (şi în legătură cu care Raportul impută CSM că nu a fost demisă din poziţia de conducere), a fost tratat nu numai neprofesionist dar şi complet neglijent. Neprofesionist pentru că în cazul respectiv, larg mediatizat în lunile din urmă, existau şi există suficiente argumente ca judecătoarei anchetate să-i fi fost acordată prezumţia de nevinovăţie mai mult decât în oricare alt caz. Iar neglijent pentru că, dacă chiar ar fi existat o problemă cu faptul că judecătoarea nu a fost demisă, atunci de vină este nu CSM (o antipatie veche şi bine ştiută a raportorilor europeni şi interni), ci cadrul normativ actual, care nu permite demiterea judecătorilor aflaţi în astfel de situaţii. Cadru normativ în legătură cu care – foarte important, aflăm chiar de la el – în cursul anului trecut fostul şef al CSM a propus amendamente în sensul cerinţei din Raport nimănui altcuiva decât ministrului Justiţiei (o simpatie tot veche şi la fel de bine ştiută a aceloraşi raportori). Bineînţeles că propunerea „nu a fost primită" – şi bineînţeles că în Raport nu va găsi nimeni nici măcar un singur cuvânt despre toate acestea. Şi bineînţeles că dacă Bruxellesul, pentru a face şi această demonstraţie – de care pare să aibă neapărat nevoie pentru intenţiile sale mai mult sau mai puţin avuabile – va continua cu presiunile, în cele din urmă, vinovată sau nevinovată, judecătoarea va suporta toate sancţiunile cerute. Fără să intereseze însă pe nimeni că, foarte probabil, peste câţiva ani, despăgubirile dictate de Strasbourg pentru violarea prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la un proces echitabil vor fi suportate de români din buzunarele lor şi aşa destul de goale, şi nu de birocraţii bruxellezi cu sinecuri de zeci de mii de euro pe lună. Că nu va interesa pe nimeni vedem şi din felul în care Raportul a tratat acest caz, ignorînd cu bună ştiinţă că Curtea de la Strasbourg decisese deja că, prin ancheta sa, DNA a violat imunitatea de care judecătoarea şi soţul său [Gabriela si Corneliu Birsan] erau apăraţi prin norme de drept internaţional.

În sfârşit, Raportul suferă şi din alte numeroase cauze, care cred că merită şi ele toată atenţia pentru ca evaluarea din vară şi deciziile luate în continuare să ajute situaţiei din România. Cu titlu de exemplu doar, aşa cum de asemenea colegii de la CRJ au observat deja, în Raport nu este dată nici cea mai vagă explicaţie unei aserţiuni de o importanţă specială: „Noul Cod civil a intrat în vigoare fără probleme". I-a întrebat cineva, cumva, măcar pe judecători şi avocaţi, dacă chiar aşa stau lucrurile? Apoi, şi de data aceasta au rămas fără niciun ecou semnalele tot mai numeroase privind ingerinţele ilegitime, inclusiv din partea serviciilor secrete, în activitatea judecătorilor. Dreptul la un proces echitabil continuă să fie afectat în însăşi substanţa sa de certificatele ORNISS pe care serviciile secrete le dau, după bunul plac, unor judecători (şi avocaţi) iar altora nu. Râmân în continuare netratate, de asemenea, problemele serioase cu repartizarea aleatorie a cauzelor şi cu constituirea completelor de judecată. Raportul salută adoptarea unor recente reglementări şi măsuri în numirea judecătorilor la Înalta Curte, în special la Secţia penală. Personal nu sunt foarte încrezător că responsabilii Comisiei Europene au fost suficient de preocupaţi să se asigure (şi altfel decât prin intermediul „evaluatorilor interni") că aceste măsuri nu vizează mai ales să garanteze, pentru mai mulţi ani de aici încolo, impunitatea politicienilor aflaţi azi la guvernare (şi, deloc improbabil, contrariul pentru adversarii lor). (cotidianul.ro, 16 februarie 2012; New York Magazin, 22 februarie 2012)


Raport nou, probleme vechi, articol publicat in anul 2012