Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Situaţiunea (LXVIII)

De parcă n-ar avea destule motive reale să trăiască zi de zi cu frica în sân, oamenii sunt asaltaţi din mai toate părţile de tot soiul de şarlatani şi de profeţiile lor apocaliptice. Primul, apărut la propriu din neant, un anume Hîncu, a ajuns peste noapte celebru – mulţumită OTV, bineînţeles – după ce a prezis, în vreo trei sau patru sau cinci rânduri pe durata unui an întreg, că în România va avea loc "foarte curând, un cutremur devastator”. „Un cutremur devastator, un cutremur devastator”, repeta el într-una, în timp ce faţa, ca a mai tuturor celor despre care vorbesc, îi era brăzdată de înfricoşătoare spasme sadice. Ros de celebritatea născută din nimic, Gheorghe Mărmureanu i-a urmat seismologului impostor. Aceleaşi profeţii mincinoase şi de data aceasta, ani la rând – şi aceeaşi groază semănată în sufletele românilor. O problemă serioasă exista acum cu faptul că, spre deosebire de Hîncu, moaşă comunală la bază, ipochimenul era nu numai atitrat dar şi directorul autorităţii de stat în materie, Institutul de Fizica Pământului. Exasperaţi probabil şi ei de iresponsabilitatea individului (care mai era şi de cam aceeaşi vârstă cu Matusalem), cei de la Guvern l-au destituit în vara anului trecut. Însă bieţii români n-au apucat să-şi tragă bine sufltele că i-a luat în primire succesorul, mai tânărul Mircea Radulian. El a luat-o zilele trecute de la capăt: „Am intrat în perioada critică, un cutremur puternic este iminent”. Dar de prevestiri apocaliptice s-a apucat până şi un ministru. Veşnic surmenatul Leonard Orban a declarat în urmă cu două săptămâni, din senin, nici mai mult nici mai puţin că, citez: Nu exclud reapariţia războaielor în Europa. Şi asta deşi compatrioţii săi, contribuabili din banii cărora el îşi ia lună de lună salariul ministerial, erau şi sunt mai interesaţi de dezastrul absorbţiei fondurilor europene, pe care demnitarul inconştient îl patronează cu o nonşalanţă ce s-ar cam cuveni şi ea curmată. / Ruptura de mai bine de un deceniu dintre ţărănişti şi liberali e cu siguranţă un fapt foarte drag Sistemului securist mafiot – ba aş zice că într-o bună măsură e chiar o operă a numitului Sistem. Ca să nu mă duc prea mult înapoi în timp, îmi aduc aminte doar de şarjele ironic-insultătoare pe care Crin Antonescu, cu aerul că nu-i mai rămăsese nimic altceva de făcut în politică, le-a îndreptat în toamna anului trecut împotriva liderului ţărănist Victor Ciorbea (iar insultatul bineînţeles că, răspunzînd, nu s-a dovedit nici el mult mai înţelept şi mai conciliant). Ce vreau să spun e că – din respect pentru propriul electorat, dar şi faţă de istorie şi bunul simţ – alegerile care vin s-ar cuveni să găsească cele două partide istorice aliate şi nu învrăjbite în continuare. Liderul liberal ar face bine să judece cu propria-i minte şi să respingă toate intrigile pe tema asta, chiar şi venite dinspre sfătuitorii săi de azi (de la fosta sa profesoară, de-un exemplu, fost consilier prezidenţial, un personaj cu o veche şi foarte dubioasă agendă anti-ţărănistă). / E clar că „războiul” liniei cu predare în maghiară de la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş nu-i altceva decât un scenariu cu miză electorală. După guvernarea incompetentă şi coruptă în cel mai înalt grad, UDMR şi PD îşi fac iluzia că îşi vor recuceri alegătorii cu o diversiune naţionalistă deplorabilă. Pârînd să aibă orbul găinilor, ziariştii de la Antena 3 au dat un ajutor nesperat politicienilor diversionişti. Aşa se face că, între multe altele, scena agresării bestiale a lui Mihăilă Cofariu, la Târgu Mureş în martie 1990, a fost reluată, exasperant şi parcă şi instigator, de zeci sau poate sute de ori. În textul precedent găsisem de cuviinţă să apăr Postul de televiziune în faţa unei preconizate sancţiuni abuzive a CNA, avînd şi ea motivaţii politice şi electorale. Acum mi-i limpede că de fapt domnii ziarişti au nevoie să fie apăraţi chiar şi de ei înşişi. / Adoptarea atât de târzie şi caricaturală a Legii lustraţiei întregeşte bătaia de joc la adresa a ceea ce ar fi trebuit să fie „decomunizarea României”. Consecinţa celor întâmplate după 1990 a constat şi constă mai ales în aceea că ţara a fost distrusă de mafia securist-comunistă care s-a înstăpânit peste ea prin confiscarea revoluţiei din decembrie 1989. Iar aici s-a ajuns nu doar prin voia Sistemului securist-comunist, ci şi prin conivenţa celor care ar fi trebuit să lupte ca toate acestea să nu se întâmple. Urmaşii martirilor ţărănişti au fost ezitanţi şi apoi au abandonat lupta. În anii în care au fost la guvernare au adoptat Legea accesului la dosare, însă ştim bine cu câte deficienţe, cu câte piedici administrative în punerea ei în aplicare şi cu câte alte numeroase obstrucţii făcute colegului lor iniţiator al Legii. Probabil că va rămâne neclar pentru totdeauna cât de mult au contat, în context, împrejurări ca aceea că preşedintele ţărănist din acea perioadă, un fost deţinut politic cu ani mulţi de închisoare [Ion Diaconescu], nu a avut tăria să vorbească public despre un angajament nenorocit pe care Securitatea i-l luase, cel mai probabil prin teroare, cu zeci de ani în urmă. La ceilalţi, la urmaşii martirilor brătieni, tot un fost deţinut politic şi preşedinte al partidului [Mircea Ionescu Quintus] a făcut lucruri cu consecinţe indeniabile. În 1991, nu numai că a participat ca ministru al Justiţiei la legitimarea şi consolidarea guvernării securist-feseniste dar a mai şi sabotat cât a putut „procesul comunismului” – un deziderat stăruitor al acelor ani. Împreună cu cel ce avea să-i succeadă mai târziu la conducerea partidului, un fost devotat magistrat comunist [Valeriu Stoica], a obstrucţionat de asemenea cât a putut, şi în perioada guvernării CDR, accesul la dosarele Securităţii şi adoptarea unei Legi a lustraţiei. Pentru ca peste mulţi ani, când răul devenise ireversibil, să se afle că fostul deţinut politic fusese un colaborator prolific al Securităţii. În toţi anii în care s-a aflat în opoziţie, candidatul prezidenţial al Alianţei Civice, al ţărăniştilor şi liberalilor [Emil Constantinescu] a promis de sute de ori că va aplica punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Însă odată ajuns la Cotroceni el a anunţat – chiar de la Timişoara – că numita Proclamaţie nu mai era, peste noapte, de actualitate. Aproape la fel au abdicat, în timp, şi mai toţi intelectualii Alianţei Civice şi GDS, unii dintre ei intraţi în cărţile de istorie scrise de d-l Tismăneanu tocmai ca „luptători împotriva regimului comunist” (deşi, lucru curios, ni se spune că în arhive dosarele lor sunt de negăsit). Vocile domnilor intelectuali s-au stins pe măsură ce stipendiile guvernamentale au curs tot mai generoase în conturile fundaţiilor lor ori sinecurile de la universităţile de stat le-au adus un trai tot mai lipsit de griji. Din an în Paşte, CNSAS-ul d-lor Pleşu, Dinescu şi Patapievici mai denunţă ca „informator” câte un deţinut politic sau un scriitor, cărora de fapt de cele mai multe Securitatea le plăteşte şi astăzi cine ştie ce poliţe restante. Cine şi unde sunt generalii şi coloneii securişti, adevăraţii vinovaţi, ce orori ascund dosarele lor păzite cu grijă de CNSAS, nimeni nu ne spune – şi nimeni nu-i întreabă de ce pe d-nii Dinescu şi camarazii săi. Deşi la Arhivele Naţionale şi la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (nedistrus încă cu totul de d-l Tismăneanu) lucrează tineri istorici valoroşi şi de o certă probitate profesională, nu ştim mai nimic despre mecanismele ororii, mai ales despre cele mai odioase reglementări, ultrasecrete şi azi, ale terorii şi represiunii comunist-securiste; mă întreb, apropo, dacă aşa ceva ar fi fost de imaginat la peste două decenii de la prăbuşirea nazismului. De câţiva ani, din motive care ne scapă, actualii lideri liberali se feresc şi ei ca de moarte să meargă la rădăcina răului – între multe altele, nu au făcut nici ei nimic pentru adoptarea unor noi legi ale siguranţei naţionale şi de organizarea a serviciilor de informaţii (focare ale răului securist, ale abuzului şi corupţiei generalizate, instituţii militarizate şi azi, stat în stat şi absolut intangibile). Accesul la dosarele Securităţii, condamnarea comunismului, lustraţia, mult promisa „reducere a pensiilor torţionarilor comunist-securişti” şi toate celelalte nu au fost şi nu sunt în realitate decât nişte farse groteşti. Iar rezultatul lor este că de peste două decenii cancerul securist macină România. Şi îmi pare rău că nu am o veste mai bună decât aceea că – cu actualele elite politice şi intelectuale şi în actuala ordine constituţională, impusă de Stalin, Vîşinski şi tatăl d-lui Tismăneanu – sunt prea puţine şanse să se schimbe ceva. (cotidianul.ro, 16 martie 2012; New York Magazin, 21 martie 2012)


Situaţiunea (LXVIII), articol publicat in anul 2012